Cu mulţi ani în urmă, regizorul
AL.G.Croitoru, cum îi place să i se spună în ultima vreme prietenului meu „de o viață” Alecu Croitoru (ne cunoaştem din anii Institutului, deci de peste cinci decenii), se cam supărase pe mine pentru că i-am dat de Inţeles (zicea el), prin ceva spus sau scris de mine, că nu pun prea mare preţ pe creaţia lui cinematografică. Aş fi spus eu, undeva (zicea el), că, în cazul Croitoru, omul este este mai interesant decât opera. Nu ştiu să fi făcut o asemenea afirmație, dar chiar dacă așa ar sta lucrurile nu cred că ar fi existat vreun motiv de supărare, pentru că sunt pe lume mulţi oameni mai interesanţi în viaţa cea de toate zilele decât în creația lor de orice natură, după cum este valabil şi reversul, sunt mari personalităţi artistice sau ştiinţifice fără niciun haz în viața lumească. Am în minte, acum, exemplul valabil din prima categorie, al unui prieten comun. Criticul şi umoristul Valentin Silvestru (sub aripa căruia am debutat în publicistică la revista „Contemporanul”) avea un haz oral de mare spontaneitate, pe când încercările sale scrise erau destul de greoaie, scrâşnite, mult mai puțin convingătoare. Oricum, „incidentul" cu AL.G.Croitoru a rămas de domeniul trecutului, viaţa a şlefuit asperităţile din relațiile noastre, şi iată-mă, acum, pornind o carte despre regizorul căruia unii dintre apropiaţi (şi mulţi dintre studenţi) îi spun, pur şi simplu, Keystone, dar - atenţie! - nu opera ci omul conduce spre această sublimă poreclă, descendentă din epoca de aur a comediei burleşti americane (care defineşte un „stil”, o stare de spirit). O clipă m-a bătut chiar gândul să intitulez această carte „Mister Keystone, zis şi AL.G.Croitoru”... Regizorul - care se pregăteşte, când scriu aceste rânduri, să devină octogenar - a făcut multe în viaţa lui, a realizat lungmetraje şi scurtmetraje, peste 30 de filme, de ficţiune şi documentare, pentru marile şi micile ecrane, a fost scenarist la multe dintre aceste filme, a fost regizor şi scenograf de teatru (în ţară şi peste hotare), regizor de teatru radiofonic, a fost actor, a publicat volume de proză şi poezie, s-a afirmat ca publicist în ziare sau reviste de cultură, a activat şi continuă să activeze în învăţământul superior artistic fiind - în prezent - profesor de Arta regiei de film şi Arta actorului la Facultatea de Arte „Hyperion”, înfiinţată de regizorul Geo Saizescu imediat după Revoluţia din decembrie '89. Are, aşadar, în ciuda scepticilor, şi chiar dacă n-a mai realizat, de aproape trei decenii, vreun lungmetraj de ficţiune, o „carte de vizită” bogată, care reclamă, de la sine, un studiu monografic. Dar, în ceea ce mă priveşte, am trei motive speciale să pornesc, acum, această carte. Şi le voi menţiona, într-o ordine - să-i zicem - cronologică. Cu câţiva - nu mulţi - ani în urmă, am citit un scenariu seducător de AL.G.Croitoru (care, din păcate, n-a devenit, încă, film), „Ţăranul și generalul la casa cu zorele”, despre care îmi propun să vorbesc mai pe larg în această carte, dar despre care spun acum că este un pasionant „film posibil” („virtual” i-aş zice, cu gândul la sensul iniţial al cuvântului), care pe mine m-a cucerit în primul rând pentru că metafora „căsuţei cu zorele”, rătăcită în inima unui imens şi devorator combinat industrial, m-a dus cu gândul la bunul şi unicul domn Hulot creat de Jacques Tati, rătăcit, şi el în universul rece şi supertehnicizat din
Unchiul meu). Un al doilea „motiv special” a fost prilejuit de spectaculoasa reîntâlnire din 2011 a regizorului cu o fostă studentă a sa de la facultatea „Hyperion”, Claudia Motea, o actriță care în prag de nou mileniu – pe când se afla în turneu american cu un spectacol regizat Silviu Purcărete. – a hotărât să rămână la New York, s-a stabilit, apoi în Canada și din nou în Statele Unite ale Americii, revenind în țară după o destul de lungă absenţă, cum spuneam, în 2011, cu faimă și statut de vedetă internaţională şi cu un palpitant One Woman Show, intitulat „Niciodată o altă fată ca mine”, distins cu Marele Premiu al Festivalului de Teatru „Hyperion”. Ei bine, AL.G.Croitoru a avut o idee strălucită, transformând monologul actriţei - în care sunt evocate aventurile canadiene şi americane ale personajului – într-un spectacol teatralo-cinematografic de efect și de mare succes (național și universal), „Iubeşte-mă America”, în care eroina, pe scenă, dialoghează cu zece personaje de diferite vârste și condiţii (printre care bunica şi o prietenă din Moldova) interpretate tot de ea, pe ecran. Voi reveni, mai pe larg, asupra acestui spectacol, deocamdată spun doar că pentru regizorul AL.G.Croitoru, al cărui ultim lungmetraj de ficțiune datează din 1983, acest episod artistic este sinonim cu trăirea unei a doua tinereţi. Pentru că am spus că procedez cronologic în cazul „motivelor speciale”, ajung în seara zilei de 20 septembrie 2012, când, la cinematograful bucureștean „Scala”, într-o sală arhiplină (cum nu se mai prea întâmplă la filmele româneşti) a avut loc o a doua premieră, după 31 de ani, a filmului
Am o idee!, a cărui lansare a avut loc tot la cinematograful „Scala”, în 20 iulie 1981, de unde a fost izgonit a doua zi, pe motiv că filmul că filmul contravene „moralei socialiste” (datorită acestei cenzurări de la data premierei Româniafilm a şi organizat această „o a doua premieră”). Când va veni vorba despre filmul
Am o idee!, voi reveni şi asupra emoţionantului moment al acestei a doua premiere, deocamdată spun doar că prin reluarea filmului de altădată (pe obrazul căruia, după mai bine de trei decenii, n-am zărit niciun rid, ba chiar cred că potenţialul său satiric s-a consolidat), regizorul — „uitat” la capitolul lungmetrajelor de ficţiune — a revenit, încă o dată, în actualitate. La acest „spectacol de gală”, AL.G.Croitoru, omul, şi-a cucerit iarăşi asistenţa prin umorul său spontan: după ce a evocat pe un ton grav împrejurările triste în care, pe data de 21 iulie 1981, filmul a fost extras de pe ecranul de la „Scala”, a simţit nevoia să însenineze atmosfera, povestind cum el, într-un film al lui Geo Saizescu din „epoca de aur”, a fost pus să stea de vorbă cu un măgar, fapt care, la vizionarea „comisiei ideologice”, a trezit-o până şi pe tovarăşa ministru, care a cerut să fie reluată secvenţa, ca să se convingă că tot ce a văzut a fost aievea. Desigur, sala de la „Scala” a salutat povestirea regizorului cu un ropot prelungit de aplauze. Sunt, în ultimă instanţă, toate acestea, motive reale care mă determină, acum, să scriu această carte despre regizorul AL.G.Croitoru. Voi vorbi, fireşte, în carte — nu numai pentru a elimina riscurile unei interpretări ca aceea despre care am amintit la începutul acestor rânduri — atât despre Om cât şi despre Operă în „cazul” AL.G.Croitoru. Şi, desigur, unul dintre motivele pentru care întreprind această lucrare monografică este şi acela — amintit — că regizorul se pregăteşte să devină octogenar, acum, când închei acest capitol introductiv, ceea ce, până la apariţia cărţii se va şi întâmpla…
