Cum poate fi recenzată o carte de scenarii? Întrebare cu atât mai îndreptățită aici, cu cât pentru două dintre cele „4 scenarii” adunate de
Lucian Pintilie în volum (Editura Albatros, 1992) există versiunile filmice, ca repere comparative. Într-adevăr,
De ce trag clopotele, Mitică? și
Balanța își au de-acum publicul, în vreme ce
Colonia penitenciară și
Duelul așteaptă deocamdată transpunerea lor cinematografică. Întâmplarea (?) face ca scenariile-filme să pornească de la textele unor scriitori români, iar scenariile-scenarii să fie inspirate de textele unor scriitori străini. Așadar, numitorul lor comun este doar sursa literară. De ce preferă Lucian Pintilie ecranizările, după un debut strălucit pe un scenariu original, care a rămas o excepție în filmografia sa — iată o întrebare la care răspunsul se cuvine să-l dea cineastul.
Revenind la scenariile publicate, dacă remarcăm caracterul lor suficient de literar pentru a fi lecturate într-o carte, va trebui să observăm imediat că asta vine din fidelitate față de proza originară, o fidelitate mai puțin riguroasă, în raport cu celelalte, în cazul lui
Mitică (poate și datorită provenienței dramaturgice), unde câteva Momente caragialene dau o deschidere istorică ambianței pur carnavalești. Ca scenariu literar,
Mitică este și cel mai elaborat, fiind divizat în secvențe precis localizate și dozate în metri și cadre. Altfel, scenariile sunt descriptive, cu un minim necesar de indicații regizorale, dar pe alocuri, cum se întâmplă în
Duelul, gândind două variante de filmare pentru câte o secvență, Pintilie nu se ferește să desconspire ezitările unui travaliu aflat în fază de concepție. Atunci când simte nevoia să-și argumenteze soluțiile, el recurge și la citate din opera literară (tot în
Duelul, în timp ce
Balanța merge cu fidelitatea până la a „cita” aproape întreg romanul). Tonul auctorial transpare, însă, în reflecțiile pe care cineastul și le îngăduie (sau mai exact nu și le reprimă), dovedind o foarte aplicată vocație de analist. Așa, bunăoară, la un moment dat el oferă cheia viziunii sale în
Mitică: „Această privire de ansamblu — care semnifică și mai acut, și mai sfâșietor anumite detalii, dar care pune umbră groasa peste alte evenimente ― va fi principiul modului nostru de a privi ultimele încurcături inerțiale, precum și deznodământut comediei” (p. 231). În altă parte (urmăririle din carnaval), Pintilie face o paralelă cu propriul său spectacol de teatru, sugerând avantajul mobilității aparatului de filmat (p. 211), după ce, în
Duelul, regăsise un motiv comic din „interiorul” operei cehoviene, făcând o trimitere la „Livada de vișini” (p. 73). Mai mult chiar, „pentru absoluta clarificare a intențiilor mele”, motivează „fizica și metafizica” aparatului torționar din
Colonia penitenciară cu o frază din Gide, care i se pare, pe bună dreptate, „fundamentală pentru Kafka” (p. 12).
De altminteri, aș spune că, din punct de vedere cinematografic, nuvela lui Kafka este cea mai ofertantă, inclusiv datorită posibilității de a dilata timpul redus al narațiunii în parametrii temporali ai unei pelicule de lung-metraj. Pe de altă parte, se poate bănui atașamentul cineastului față de
Duelul, din care este sigur că acesta, ambiționându-se, cu resursele sale estetice, să facă o disecție socio-psihologica, va izbuti să dea un film de subtil rafinament artistic.
Cât privește celelalte două scenarii, cunoscute ca filme, publicarea lor dezvăluie ce se poate pierde sau câștiga pe drumul spre ecran. Astfel, am înțeles că „Masacrul inocenților” din
Balanța, secvență ratată în finalul filmului prin mizanscena artificioasă, lipsită de credibilitate, s-a îndepărtat, din motive obscure, de intenția regizorală gândită, în scenariu, cu efect „atât de ireal, încât are o conotație carnavalescă” (p. 369). În schimb,
Mitică, despre care suntem preveniți că „este etern, așa cum vom vedea la sfârșitul filmului” (p. 213), unde vocea lui, dincolo de moarte, răspunde că „dă frânghie” trag clopotele (p. 253), situație altfel destul de ambiguă și riscând să nu fie receptată cu sensul ei citat, în film apare potențat atunci cînd, în plus — idee de un absurd metaforic ― cadavrului întins pe masă îi zvâcnește degetul mare de la picior. Cartea ne apropie nu atât de scenaristul, cât de regizorul Lucian Pintilie, care, pe lângă notațiiie specifice, dă și indicații de interpretare actoricească. Ne apropie mai ales de creatorul Lucian Pintilie care, alături de glosările nefilmabile, schițează descripții de finețe lirică și, îndeosebi de contemporanul nostru Lucian Pintilie, care, dincolo de analizele pertinente la opera de artă sau la actualitatea imediată, rămâne omul care filtrează prezentul cu sarcasm și duioșie, deci cu luciditate, prin sensibititatea sa mereu neliniștită.
(Noul Cinema nr. 3/1993)
