”Premierele acestui început de toamnă (“
California dreamin’” de Nemescu de săptămâna trecută și integrala scurtă
Borțun de astăzi) sunt gândite să însoțească revenirea studenților în sălile de clasă. Luni am asistat, bouchebée, la o deschidere plină de glamour a școlii de teatru și film din București: trei miniștri, doi secretari de stat, prezentare multimedială, filmari din unghiuri multiple, inclusiv aeriale, multe televiziuni, reporterițe aferate, cadre didactice elegante, actuale și viitoare staruri, tineri profesori și studenți sofisticați, alternativi, boemi, diverși... Presărați, pe ici, pe colo, și câțiva din vechea gardă, pe vremuri tânără, studenți ai primei generații postrevoluționare, astăzi profesori: încărunțiți, schimbați în formă și volum, tăcuți sau hiper vocali, discreți sau politic-corect-afabili, dar cu o altă lumină în ochi decît cea de acum 30 de ani.
Astăzi, când scriu aceste rânduri, Andreea (Borțun), cel mai bun produs cinéma d’auteur al cursului de scenaristică al UNATC, va striga: ”it’s a wrap up” și va închide filmările la ”
Malul Vânăt”, debutul ei regizoral în lung metraj. Citind scenariul filmului, i-am regăsit recurența temei fundamentale, într-o lume unică pe care Andreea o interoghează cu îndârjire, zgâriind cu unghiile până la sângele speranței lutul mizerabil al acestui fund uitat de lume. (Re)descoperirea m-a emoționat enorm, așa cum știu că filmul îi va emoționa pe mulți.
Finalul textului meu se păstrează în notă de optimism și speranță, atunci când îi dau dreptate lui Zavattini: ”Cu cît un film este mai scump, cu atît este mai imoral”. Nimic nu poate plăti sărăcia Malului Vânăt al cinematografiei românești. Nu de alta, dar dacă mutăm Potsdamer Platz în Matei Voievod sau pe Iancului, ce facem cu cârciuma Papillon de vis a vis de școală, că nu mai dă bine în cadru?
Octombrie este atât început, cât și sfârșit. Noi începem astăzi cu ”integrala scurtă Borțun” (
Lucian Georgescu,
cinepub.ro)
Dintre toate rolurile decisive într-o producție cinematografică, probabil că cel mai puțin popular este acela de scenarist. Până nu de mult existau spectatori care credeau că actorii își improvizează
replicile pe loc și că lacrimile vărsate după aventuri de-o seară pe marele ecran sunt produsul unei trăiri spontane. E și dificil să cuprinzi conceptul de scenarist. Persoana aia din umbră care nu-ți dă nici imagine, nici sunet și nici nu-i ghidează pe unii sau pe alții în a le șlefui prestația într-o mizanscenă anume. Scenarist nu e nici tehnoredactorul formatului de scenariu și nici omul care inventează povești. E un hibrid ciudat. Un animal polimat care gândește interioare afective pentru exterioare materiale. Care, în lipsa unui dar pentru performare, se rezumă la a trăi marile și micile istorii în minte, în așteptarea nerăbdătoare a umbrelor și luminilor proiectate pe pânză. O așteptare care cel mai adesea vine ca un pumnal.
În cultura cinemaului de autor, atât de valoroasă și atât de prezentă în spațiul european și nu numai, scenaristul, dacă nu este înainte de toate regizor sau regizoare, de cele mai multe ori nu e. Această delimitare ce dă seama de evoluționismul inechitabil al industriei, se simte ca proba aceea eliminatorie din filmele americane la care the geek mereu pică și prin urmare ajunge ostracizat.
Se întâmplă rar, însă se întâmplă, ca scriitoarea sau scriitorul pentru cinema să își asume rolul de regizor. Uneori e din considerente pragmatice — nu-i nimeni care să facă povestea. Alteori, tragice, cum e și cazul lui Lucian Georgescu, scenaristul filmului
Tatăl fantomă, pus în poziția de a regiza propriul scenariu în urma morții subite a regizorului, în acel caz, regretatul Ovidiu Bose Paștina.
Dar poate și mai rar avem de-a face cu o scenaristă devenită regizoare așa cum e cazul Andreei Borțun. Andreea e fondatoarea Pustnik. cea mai importantă rezidență de scenaristică din România, iar scurtmetrajul său
When Night Meets Dawn a avut premiera în 2021, în secțiunea La Quinzaine des réalisateurs. Apropo, secțiune care a deschis poarta Noului Cinema Românesc către piața festivalieră vestică odată cu
Marfa și banii a lui Cristi Puiu, care tot acolo a avut premiera. Paralela la
Marfa, pe care se pare că o fac din ce în ce mai des, nu are legătură nici cu vreo obsesie personală și nici cu faptul că avem respectivul film pe platformă. Marfa este cel mai recent punct de cotitură majoră pentru filmul autohton.
Pentru filmul românesc, așa cum s-a arătat el în ultimii ani, abordarea lui Borțun ca cineastă reprezintă o pistă inovatoare. În ciuda faptului că cinemaul ei nu poate avea impactul pe care l-a avut filmul lui Cristi Puiu în contextul anilor 2000 (Puiu începând de altfel tot ca scenarist alături de Răzvan Rădulescu pentru Pintilie), dar probabil abordarea ei a fost la fel de necesară pentru actualizarea înțelegerii noastre asupra a ceea ce (mai) poate face cinemaul în ziua de azi.
Despre cele patru scurtmetraje care ni se alătură în această săptămână pe Cinepub, (
When Night Meets Dawn - 2021 - și
Blue Spring - 2015 -, în seara aceasta;
Love Locker - 2016 - și
Anathema - 2017 - sâmbătă seara) toate scrise și regizate de Andreea Borțun, nu vă spunem decât că au venit ca un medalion de nestemate.
Forța, drama și neliniștea acestor patru povești provin din măduva spinării tematice a unei artiste neînfricate și vă invităm cu mare interes să le experimentați suflul. (Emil Vasilache, cinepub.ro)
