Imobilul Scala poate fi considerat un unicat în ansamblul proiectelor de cinematograf construite la noi, în perioada interbelică, fiind, cel mai probabil, singurul proiect românesc de sală de cinema publicat într-o revistă occidentală, într-un număr din 1938 al revistei L’Architecture d’Aujourd’hui.
Autorii francezi apreciază proiectul ca fiind o soluţie inventivă pentru o sală inserată într-un context urban cu constrângeri de formă şi suprafaţă, apreciind soluţia propusă de arhitectul Rudolf Fränkel drept o rezolvare elegantă pentru problemele specifice unui spaţiu de proiecţie: confort, securitate, circulaţie, vizibilitate, acustică, precum şi sub raportul randamentului spaţiului utilzat.
Vestibulul, cu casa de bilete plasată pe latura stângă, a fost conceput având o pardoseală din marmură neagră şi albă, pereţii şi plafonul zugrăviţi într-o nuanţă de galben foarte deschis şi uşi din sticlă şi bronz. Vestibulul conduce către foaierul principal şi o suită de spaţii care se desfăşoară de-a lungul unui traseu curb conduce spre spaţiul orchestrei, balcon şi loje.
Auditoriumul are forma ideală pentru o sală de cinema, oferind cea mai bună vizibilitate, adică vederea completă şi nedeformată a ecranului pentru fiecare spectator, graţie formei uşor lărgită, asemănător burdufului camerelor foto. Plafonul sălii urcă în planuri succesive şi face loc unui balconu puţin ieşit în consolă.
Fotoliile erau din velur culoare terracotta, ecranul era acoperit de o cortină tot din velur, dar de culoarea aurului învechit, cu rama prosceniunului din abanos Macassar.
Cinematograful Scala a fost terminat în 1937. La deschidere a participat Regina Maria a României.
