REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cineaștii noștri: Stere Gulea


     Judecat după primele trei filme „Iarba verde de acasă”, „Castelul din Carpați”, „Ochi de urs”, Stere Gulea se plasa corect în plutonul regizorilor încă în căutarea identității artistice, a formei de exprimare proprii și personale. Vocea autorului nu era bubuitoare, este adevărat, dar ascultată cu atenție, ceva din timbrul ei se impunea: nota meditativă. Aparent calm-meditativă, în adâncul ei tulburată de neliniști, de interogații grave. Cu „Moromeții”, Stere Gulea și-a depășit, spectaculos, stadiul căutărilor, mai mult, el a cucerit dintr-un loc un statut de personalitate bine definită, greu de confundat, respectul publicului și o recunoaștere imediată, națională și internațională. Premiul de la Sanremo, acordat lui Victor Rebengiuc pentru Ilie Moromete al său, premiile de la Santarem și Marele premiu de la Costinești stau mărturie, „Moromeții” reprezintă neîndoielnic actul de naștere al unui artist în toată puterea cuvântului, dar el obligă și la o reconsiderare a drumului parcurs până acum, obligă la o altă „citire” a filmelor care l-au precedat. Din perspectiva „Moromeților”, „Iarba verde de acasă”, de pildă, poate să apară și ca un preludiu, ca un exercițiu nu doar tematic, ci și de stil, iar „Castelul din Carpați” sau „Ochi de urs”, cu nota lor de realism fantastic, prelungită și în ,,Moromeții”, capătă alt înțeles, altă însemnătate.
 
     Ce spuneți, Stere Gulea, există în mod real asemenea legături, sau ele devin posibile abia acum?
     Sigur există. De fapt, cred că la Iarba verde... am găsit eu „firul” care m-a dus la Moromeții. Ciudat poate să pară însă că acum mă gândesc mai mult la ce m-au dat celelalte două filme făcute după Iarba verde... și am senzația că tocmai zbuciumul și neîmplinirile care existau acolo m-au făcut mai apt să abordez Moromeții. Îmi este clar acum ca și Castelul din Carpați și Ochi de urs — a căror proporție de nereușită nu este egală au fost de natură să mă maturizeze nu numai profesional, dar și uman. Pentru că dacă ești deprins să te autoanalizezi, eu cred că din eșecuri înveți mai mult decât dintr-un succes. Experiențele mai puțin reușite — dar la concluzia asta, este adevărat, nu ajungi imediat, trebuie puțin timp ca să le descoperi ca atare și ceva mai mult, ca să le și recunoști ca atare — te stimulează declanșează acel resort numit dorința de a demonstra ca nereușită nu s-a întâmplat pentru că „atâta poți”, ci pentru că ai greșit, calculat bine sau te-ai bazat pe un ceva insuficient analizat. La Moromeții am fost mult mai atent cu tot ce înseamnă aport în cadru mai necruțător, ca să spun așa, cu toate sectoarele și mi-am propus, de la bun început, pe cât posibil, să nu las să răzbată nemic, nici un detaliu, care să nu fie aprobat de cenzura mea critică. Ori, acest lucru nu cred ca ar fi fost cu putință fără experiențele anterioare. Oricât de neîmplinite le-aș socoti, ele m-au făcut mai atent și mai vigilent exact atunci când era cazul să fiu...
 
     Mai vigilent în general sau față de ceva anume?
     În general, da, și în special față de capcanele literaturii. Pentru că, analizând experiența de la Ochi de urs, am constatat că acolo m-am lăsat atras, fascinat, chiar, de forța literară a nuvelei, am crezut că pot să o transpun aidoma și m-am trezit, într-un prea târziu, că nu se poate. Ca sunetul cuvintelor și misterul pe care îl degaja este ceva la care ei nu găsesc corespondentul vizual. Așa încât, la Moromeții am pornit cu o mai mare independență față de text, cu o mai mare atenție la posibilitățile transpunerii în limbaj filmic. De fapt, capcanele literaturii sunt capcanele literaturizării. Marea mea teamă la Moromeții, de pildă, a fost față de dialog. „Moromeții” este o carte a auzului, de teamă că va suna livresc, eu am pornit cu o mare zgârcenie în ce privește dialogul și abia în timpul repetițiilor, când s-au creat relațiile între personaje, mi-am dat seama ca teama mea era nejustificată. Pentru că la Preda dialogul este al relațiilor vii între oameni vii, în acțiune. El conține, deci, acțiune. Sadoveanu are alt tip de dialog numai aparent normal, firesc, de fapt, filozofic și livresc. Și dialogul lui Preda are o tentă filosofică, dar vie, nelivrescă... Exista apoi și capcana subiectelor. Nu toate subiectele din literatură sunt potrivite pentru film. Unele numai par potrivite. După cum altele nu par potrivite, dar sunt. Paradoxal, nici Moromeții nu părea potrivit pentru o ecranizare. Uneori se întâmplă și așa că abia ai ajuns la o concluzie st apare ceva care ține chiar de acea concluzie și-ți dărâmă tot eșafodajul...
 
     În ciuda dificultăților de care sunteți, văd, conștient, în ciuda capcanelor descoperite pe parcurs, rămas credincios literaturii. În mod constant, binele dumneavoastră — cu o excepție, „Iarba verde de acasă” sunt ecranizări. De ce? Nu vă interesează un scenariu original?
     Chiar și Iarba verde... a ieșit tot de sub pana unui scriitor Sorin Titel. De ce... În primul rând, poate, pentru că formația mea inițială este de litere și filologie. Abia pe urmă am făcut filmologie—teatrologie. La un moment dat am „cochetat” chiar puțin cu proza. Deci, la mine atracția față de literatura este veche și ea s-a dovedit și constantă. Ceea ce e și bine și rău. Binele stă în faptul că apelul la literatura ei îmbogățește universul spiritual, îți deschide universul cultural: răul, în ce mă privește, a fost că tocmai datorită acestei formații, care m-a deprins să caut sensul nu neapărat forma, eu nu am fost în stare să văd, de la bun început, cinematografic. La mine important a fost întotdeauna ce spun înaintea lui cum spun. De aici nevoia unei baze solide, a unei rampe de lansare sigure. Dar tot de aici si senzația mea de până acum,  pe care numai Moromete mi-au spulberat-o cât de cât, că nu sunt chiar regizor-regizor. Cred că am devenit regizor pentru că mi-am cunoscut limitele. Destul de târziu, dar mi-am dat seama, totuși, că nu am puterea să duc un program de unul singur — ca un scriitor, de pildă — ci am nevoie de o motivație exterioară, ca să zic așa. Atunci m-am hotărât pentru această profesie pe care, după experiența de la Apa ca un bivol negru, mi-am spus că aș putea să o fac. Măcar și pentru faptul că, printre altele, cere și trei calități pe care știam că le am: luciditate onestitate și credința în ceea ce faci. Deci, eu nu din vocație am optat pentru regie, ci dintr-o bună cunoaștere a posibilităților. Și acum cred că atu-ul meu principat este luciditatea. La început, de fapt, doar cu atâta am pornit: luciditate, onestitate și credința că regia este o profesie pe care pot să o fac cu credința. Și așa cred că am și făcut-o, altfel nici nu pot... Un alt motiv al cantonării mele în zona adaptărilor este ceva mai subiectiv și anume cât nu sunt capabil să scriu un scenariu original. Îmi trebuie un punct de pornire, un sprijin, dacă nu mai multe. Un scenariu cere putere de invenție, talent de scriitor, dacă nu de scenarist. Nu le am și nu are rost să mă complexe pentru asta. La mine elanul creator are nevoie de un stimul serios pe care numai în literatură l-am găsit. De altfel, consider că atingerea de literatură, contactul cu ea, contactul cu cultura, în general, îți dă o anume certitudine. Știi că te miști într-un spațiu al tău, familiar, și asta mi se pare foarte important. Pe urmă, apropierea de marile spirite intimitatea în care te afli cu ele, ecranizând o operă literară, mai dă ceva: modestia. Te pune la locul tău, cum se spune, te face să înțelegi, chiar în cadrul unei reușite, că deasupra ta exista personalități extraordinare față de care trebuie să rămâi cu credința că le datorezi cel puțin ceva din ce-ai reușit, dacă nu totul.
 
     De aici respectul care la dumneavoastră se traduce printr-o fidelitate uneori extremă față de textul literar?
     Respectul față de opera literara, de către te apropii cu intenția de a o transpune în limbaj filmic, o consider absolut necesar. După mine, în momentul când ți-ai asumat răspunderea de a-ți lua ca bază o operă literara, trebuie să ai onestitatea să te ții de ea. Opera literară nu poate fi un pretext de film. Trebuie să pătrunzi textul respectiv, să te impregnezi de el. Sigur, când ajungi să te impregnezi de un text literar, aparent se întâmplă o alterare a personalității tale. Dar numai aparent, pentru că, ulterior, personalitatea ta iese la lumină după ce ai făcut filmul și încă îmbogățită prin personalitatea scriitorului respectiv. Nu văd nici o incompatibilitate între respectul față de opera literară și păstrarea propriei identități. La Moromeții măcar atâta lucru am învățat. L-am făcut cu dragostea și respectul cuvenite lui Preda și nu mi-a anulat nimic din ce credeam eu că am de spus prin el. Sigur că acest lucru nu mi s-a întâmplat nici mie, la modul cel mai autentic, decât cu Moromeții. Trebuie sa fac precizarea asta. Poate nu suntem întotdeauna pregătiți ca profunzime de gândire ca putere de analiză, pentru întâlnirea cu un anume scriitor. Iar în lipsa acestei pregătiri, poți sa te duci greșit, adică spre un lucru cu care nu consumi suficient.
 
     La ce vă referiți, exact?
     La întâlnirea mea cu Sadoveanu, care este un scriitor drag mie, am un cult creat pentru el, dar cred că nu am fost suficient de maturizat, de pregătit. Am crezut în el, dar n-am avut și luciditatea și spiritul analitic necesare. Am fost atras de ceva foarte greu, pe muchie de cuțit între realitate și fantastic, și tocmai acel echilibru nu l-am prins. Am prins restul. Poate nu am avut nici inteligența sau istețimea necesare să renunț din capul locului la dimensiunea fantastică. Sigur, ar fi fost o „trădare”. Întâlnirea mea nereușită cu Sadoveanu cred că a fost o problemă de neadecvare. Spre deosebire de întâlnirea cu Preda pe care o consider venită la momentul oportun. De asta cred ca trebuie să fim foarte atenți cu opțiunile noastre, pentru că șansa unei întâlniri adevărate apare o singură dată.
 
     „Castelul din Carpații”, „Ochi de urs”, trădează o înclinație clară spre realismul fantastic. Dar deschiderea spre fantastic există și în celelalte două filme, care sunt clădite pe o tematică solid realistă, altfel gândesc la finalul din „Iarba verde...”, la secvența tăierii salcâmului, dar și la finalul „Moromeților”. Ar fi și aceasta o constantă a preocupărilor dumneavoastră?
     Indiscutabil! Este o preocupare veche, devenită căutare, e adevărat nu întotdeauna împlinite. Dar dacă, de exemplu, din experiența Castelului din Carpați aș rămâne doar cu cele câteva secvențe de fantastic și mister, tot aș spune ca sunt în câștig. Măcar am încercat să-l obțin. Măcar am reușit „într-o oarecare măsură”... Se spune, și eu cred, de aici și încercările și preocuparea de a găsi forma de exprimare, ca fantasticul... cel mai fantastic, îl întâlnești în plină realitate. Dar pentru această dimensiune fantastică a realității, trebuie să ai antene. Organ de recepție. Trebuie să-l percepi. Deși nici asta nu ajunge. Este numai condiția primară. Abia după ce-l percepi încep problemele: cum îl redai? Și la larba verde... și la Moromeții nu m-am decis pentru final decât după îndelungi căutări și chinuri aproape fizice. La Moromeții terminasem filmul, mă aflam în plin montaj și căutam încă finalul. Aparent, ,,nu găseam locurile”, dar de fapt, mie nu mi se cristalizase ideea despre cum trebuie să filmez acel final. Nu eram mulțumit de formulele găsite. Era o căutare a ceea ce, până la urmă, a ieșit în film. Acel ceva, care ține de indicibil, dar el trebuie, totuși, să spună și ceva concret și ceva mai mult decât concretul. Ceva ca un mare semn de întrebare, care te urmărește, pentru că vrei să vii și tu cu ceva pe pământul ăsta, pe care trăim cu toții. Mă preocupă și pe mine, firesc, rostul ființei noastre pe pământ. Acest lucru nu puteam să nu-I fac vizibil și în Moromeții. Cu toată fidelitatea față de roman, cu toată dragostea si considerația — imense amândouă — pentru Preda, filmul este făcut totuși de mine. Opțiunile, selecția, țin de felul meu de a gândi și simți, accentele cad acolo unde mi s-a părut mie că trebuie să cadă. M-am implicat cu totul în „Moromeții". Fără implicarea asta nici nu cred că se poate. Poți face un film frumos, perfect caligrafiat, ceva rămâne rece, nu trece ecranul, nu ajunge la alta ființă. Ori, aici, între ființa lui Ilie Moromete și mine, și mine, a fost un grad de simpatie indiscutabil. Ne-am regăsit cu toții, acolo, în problemele lui, în zbaterea lui. Eu unul, deși îl știam foarte bine, pe măsură ce filmam, îmi dădeam seama că-l redescopăr în ființa nouă, materializată de Rebengiuc. Nu ține de fantastic, de miraculos, chiar și aceasta recreere de viață, de identitate?... Și mai este ceva care mă face să cred că nota fantastică, atâta câtă este ea, are acoperire. E justificată. Deși la vremea ei cartea a fost etichetată drept „solară”, ea conține multe zone de umbre, de neliniști, care-I reprezintă pe Preda cel din nuvelele lui de început, încărcate de trăiri bizare, paroxistice, care răzbat, când și când, în „Moromeții”. Eu nu am făcut decât să le potențez, crescând gradul de neliniște, în special la Catrina care în roman este un personaj mai estompat. În film, am adus-o aproape, dar tot la sugestia scriitorului. Și la el Catrina este „ființa feminină” cu antene mai bune, mai sensibilă, care simte că ceva se întâmplă, că ceva pândește este ca un seismograf al pericolelor ce înconjoară familia Moromeților. Toate acestea țin de abisalul din noi și sigur că mi s-a părut potrivit să-I fac, să încerc să-l fac vizibil, cum a făcut-o Preda însuși. Dar în alt limbaj, menirea noastră, a mea, era să-i găsim corespondentul filmic. Deci, alt limbaj.
 
     Ceea ce nu era deloc simplu. Singur a spus-o și așa este: „Moromeții” nu părea o carte ușor de ecranizat. Mă întreb dacă nu v-a provocat la încercare tocmai dificultatea ei?
     Poate. Deși nu este un semn de mare înțelepciune să te lași provocat astfel. Riscul era imens. Nimeni nu mi-ar fi iertat o ratare. De fapt, cred că ce m-a atras, în principal, a fost forța vie a Moromeților. Lumea lor. Lumea pe care o propun, vie, lume vii. Sigur, personajele cărții sunt creațiile lui Preda. Dar fiind atât de vii și de adevărate, ele apar drept creația ale vieții. Ele „dau seama”, cum spune Noica, de varietatea personalităților care existau într-un univers mărunt, un sat oarecare din câmpia Dunării. Dar fiecare ins din acea colectivitate era un personaj care se manifestă în fața oamenilor, în agora satului. Fiecare avea identitatea lui precisă în ochii celorlalți și faptul că avea identitate pentru ceilalți, făcea să aibă identitate și pentru el însuși. E foarte mare lucru. Pentru că identitatea se formează în sânul unei colectivități, care te taxează, te amendează, te incită în același timp și, de fapt, își pune pecetea asupra ta, pentru această deschidere spre universul țărănesc, privit și înțeles astfel, Preda a însemnat pentru mine mai mult decât un mare scriitor, care oferit o șansa unică de împlinire. Eu vin din acea lume, sunt născut, crescut la țară, o știam deci: mai mult, o purtam în mine... Dar opera lui mi-a luminat-o altfel, într-un fel sărbătoresc. Eu am nostalgia acelei lumi, pentru că sunt legat și sentimental de ea, dar mi-am propus să mă cenzurez, pe cât posibil, să nu fac să răzbată în film accentele sentimentale.
 
     De ce?
     Pentru că sentimentalismul nu e folositor în artă. Sentimentul da, sentimentalismul, nu. Și e foarte greu să le stabilești granița. E foarte grea să nu aluneci...
 
     Vorbeați despre importanța contactului cu literatura și cultura, în general. Dumneavoastră sunteți chiar un exemplu viu. Găsirea drumului în această profesie, literatura v-a prilejuit-o. Împlinirea ca regizor, câștigarea identități și a personalității, vi s-a întâmplat exact prin întâlnirea cu o operă literară îmbinată de stil și personalitate. Credeți că este o condiție generală sau că vă privește direct personal?
     Sigur că este vorba în primul rând de o orientare personală. Dincolo de asta, însă, cred că există și o necesitate de ordin general. De ceva ce eu aș numi: trăirea culturii și asumarea ei în deplină cunoștință de cauză. Când ai pretenția să te manifești în acest domeniu, și eu cred că filmul trebuie considerat un domeniu cultural, trebuie să fii perfect conștient de ceea ce faci. Și, anume, că te manifești într-un domeniu care cere, pe lângă talent, foarte multă pregătire, gândire, chibzuințe, putere de pătrundere. Aici nu cred că este suficient doar talentul. Înclin chiar să spun că mulți artiști nu și-au putut împlini talentul, tocmai pentru că s-au bizuit numai pe el și au ignorat deschiderea spre cultură. Cred mai mult în luciditate, în pregătire și tenacitate, decât în talentul pur. Dacă talentul pur este dublat și de un mare impuls creator, de o vocație puternică, atunci da! Vocația este amprenta principală, în ce mă privește, eu nu m-am putut bizui pe vocație.
 
     Sunteți convins că ați fi făcut „Moromeții” așa cum l-ați fi făcut numai cu tenacitate și luciditate?
     Eu vorbeam în general. În ce privește „cazul meu”, dacă e să mă consider un caz, lucrurile sunt puțin mai complicate. Eu sunt un tip intuitiv și întotdeauna, în opțiunile mele, m-am bazat pe intuiție. Cred că la mine intuiția ține loc de elan creator.
 
     Luciditate și intuiție? Se leagă?
     În general, nu știu. La mine se leagă, pentru că luciditatea mea nu este de tip cerebral, ea ține de trăire. De fapt, eu am o structură fragilă ca om. Repede și ușor mă ating lucrurile vieții. Dar acest fond de fragilitate sufletească, pe care eu o asemăn cu sensibilitatea sufletească este susținut de o capacitate de a vedea realist realitatea. Și de o minte obișnuită să întoarcă lucrurile pe toate fețele...
 
     Structura de Moromete, întrucâtva... Ați spus că întâlnirea cu „Moromeții” a venit la momentul oportun. Ce înseamnă, pentru un regizor, momentul oportun?
     Momentul maturității ca om. Iar eu am atins maturitatea ca om în jurul vârstei de 40 de ani. De fapt, înainte de 40 de ani multe lucruri vin spre tine întâmplător. Nu reprezintă constanță. Pe de altă parte, ca să ating o lume, cum este aceea a Moromeților, era necesară o experiență de viață importantă. Lumea aceea trebuia trecută printr-o minte coaptă, printr-o ființă aptă să o perceapă și să o re-creeze. Mă mai gândeam, pe urmă, când spuneam că momentul a fost oportun, că și succesul trebuie să vină când ești pregătit să faci față. Dacă vine la o vârstă crudă, îți ia mințile. Dacă vine la maturitate, când ești echilibrat și cu oarece știință despre oameni și viață, nu mai are decât importanța pe care trebuie s-o aibă. Nici mai mult, nici mai puțin. Daca vreți să știți, sincer vă spun: cu succesul ăsta nici nu știu ce să fac. Mă gândesc, cu oarecare îngrijorare, la ce va fi de-acum încolo, pentru că un film ca Moromeții creează niște obligații uriașe. Mă gândesc și cum să îmi păstrez drumul. Pentru mine, mai important dacă orice, este se știi pe ce drum te afli. Până acum, drumul ăsta al meu, cât este el, cu Sadoveanu, cu Preda eu zic că a fost cel bun, chiar dacă nu m-a dus întotdeauna spre reușită. În schimb, mi-a dat o stabilitate și o soliditate la care n-aș fi ajuns altfel, sentimentul, foarte important pentru mine, că am trăit în preajma unor gânduri profunde și a unor adevăruri fundamentale, care m-au format atât cât și cum sunt. Mie unul nu mi se pare puțin...

     Nici nu este...
(Cinema nr. 10, octombrie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: castelul din carpati film, cineastii nostri, eva sirbu, iarba verde de acasa film, morometii film, ochi de urs film, stere gulea

Opinii: