Istoria filmului nostru începe de fapt din anul 1912 când este realizat primul lung-metraj artistic,
Războiul Independenţei.
Ideea realizării lui a avut-o actorul Grigore Brezeanu, fiul popularului actor de la Naţional, Iancu Brezeanu. Dintru început s-a născut, bineînţeles, neîncrederea.
Dar elocvenţa şi entuziasmul tânărului Brezeanu au câştigat pentru idee şi alţi fruntaşi ai primei noastre scene, precum şi câţiva oameni politici — fapt care nu se va mai repeta mai târziu. Trebuia şi un finanţator. A fost până la urmă găsit în persoana lui Leon Popescu, om de afaceri foarte bogat şi întreprinzător, proprietarul Teatrului Liric unde juca celebra companie de operetă Grigoriu. În afară de o oarecare subvenţie din partea ministerului de război, „producătorul” a investit 200.000 lei, gest de Mecena care a fost bineînţeles trâmbiţat şi comentat laudativ de presă.
Cu aceşti bani, Grigore Brezeanu a adus din Franţa aparate, peliculă şi operatori, apoi cu concursul actorilor Teatrului Naţional şi al trupelor puse la dispoziţie de ministerul de război, el a realizat în scurtă vreme un film care ajungea cam la 2000 m şi în care spectatorii puteau să vadă cele mai de seamă momente ale războiului: trecerea Dunării pe un pod de vase, asaltul redutei Griviţa, cucerirea Plevnei şi predarea lui Osman Paşa. Decupajul regizoral este redus la o extremă simplitate: fiecare scenă este un cadru, aparatul înregistrând obiectiv de la un capăt la altul întreaga secvenţă, fără să se deplaseze. De altfel şi mizanscena era în general destul de statică, respectând regulile mizanscenei teatrale a vremii. Se juca tot timpul cu faţa spre aparat (care înlocuia rampa şi sala; intrările şi ieşirile actorilor se făceau prin dreapta sau prin stânga cadrului ca din culisele unei scene. Bineînţeles că nu existau decât planuri generale şi întregi — filmul nu descoperise încă prim planul şi nici marea putere de sugestie şi de expresie a montajului. În septembrie, acelaşi an, a avut loc premiera în sala teatrului „Bulevard” (fostă sala Eforie) şi reprezentaţiile au continuat până în anul următor, atât în Capitală cât şi în provincie, trezind un puternic ecou. Bineînţeles că filmul impresiona mai mult prin latura sa patriotică decât prin cea artistică. Unele voci au încercat să pună în discuţie lipsurile artistice şi tehnice ale realizării, dar au rămas izolate.
Când filmul a fost propus pentru a fi cumpărat şi în alte ţări, treaba s-a soldat cu un duş rece: cei care au vizionat filmul n-au fost de loc impresionaţi, ba chiar au râs cu poftă la scenele de luptă, văzând figuranţi care, după ce căzuseră pe câmpul de bătaie în chipul cel mai spectaculos, se ridicau de jos şi o luau la fugă de frică să nu fie călcaţi de cai. În momentele cele mai tragice, unii figuranţi arătau spre aparat feţe foarte vesele. În ciuda naivităţii regizorale şi a nenumăratelor deficienţe tehnice şi artistice, filmul îşi păstrează şi astăzi valoarea de document prin faptul că pot fi revăzuţi, după o jumătate de secol, mari actori ai teatrului nostru de la începutul acestui veac: Aristide Demetriad, Const. Nottara, V. Toneanu, Nicolae Soreanu, Petre Liciu, A. Barbelian, Aristizza Romanescu, Maria Ciucurescu, adică o bună parte a pleiadei de actori care, împreună cu Alex. Davilla, au contribuit la dezvoltarea unei arte teatrale realiste.
Iniţiativa creatorilor filmului
Războiul Independenţei a trezit în contemporani imboldul de a-i imita, dar entuziasmul (principalul lor capital) nu a dus practic la alte realizări. Primul război mondial a pus capăt chiar şi celor mai timide tentative, care sunt reluate, cu neînchipuite lipsuri materiale, abia în 1923 când se realizează cel de al doilea film artistic românesc,
Ţigăncuşa de la iatac.
