1 — Întrebare impusă de specificul rubricii: Florin Piersic, ce căutaţi în magazinul de televizoare?
— Sunt locotenent-colonelul Luncan din filmul
Paraşutiştii, realizat de
Dinu Cocea.
2 — Întrebare adiţională: Şi cine este locotenent-coIonelul?
— Acest bărbat poartă în sine toate calităţile, toate defectele, tot ce poate cumula un om de acţiune. El mi se pare cu atât mai interesant, cu cât situaţiile de viaţă prin care trece sunt schimbătoare, sinuoase, contradictorii. Până în prezent, rolurile mele erau de spectacol, de acţiune, de mişcare. Este prima dată când pot afirma fără reţinere că interpretez (în film) un rol complex. Luncan face parte din categoria personajelor moderne ce poartă în ele, într-o măsură mai mare sau mai mică, o furtună.
3 — Întrebare «subterană»: Nu vi se întâmplă uneori să vă fie teamă, ca să zic aşa, «de faţa ascunsă a lunii»?
— N-aş putea spune că nu am incertitudini. Buna mea dispoziţie (cunoscută de altfel) este sinceră, dar uneori, când rămân singur, mă gândesc cu multă grijă la ceea ce fac, cu teamă chiar. La prima vedere, poate par un superficial care pune totuşi pasiune în actul artistic, dar o face în grabă. Nu-i adevărat! De fiecare dată îmi impun să dau din mine tot ce am mai bun. Am înţeles de multă vreme că a crea este un act grav ce implică o riguroasă seriozitate, dublată de responsabilitate. Mă întreabă prietenii: — De ce nu te opreşti? De ce nu te odihneşti câteva luni? Ar fi bine. Nu pot. N-am astâmpăr.
4 — Întrebare aluzivă: Ce este cascadoria — o artă, o ştiinţă sau un risc?
— Din toate câte puţin şi niciuna separat. În ce mă priveşte sunt actorul care, în limita talentului şi indicaţiilor, în limita curajului, caut să mă achit cât mai onorabil de sarcinile artistice. Asta nu înseamnă că sunt propriul meu cascador.
5 — Întrebare metaforică, efeminată şi aparent naivă: Florin Piersic («pom înflorit») nu v-aţi dorit niciodată să fiţi altceva?
— Numele meu, cu toate că mă reprezintă, este o întâmplare. Străstrăbunicii mei care locuiau la Corlata, (comună la un kilometru distanţă de Stupca, locul de naştere al lui Ciprian Porumbescu), se numeau Piersică. Vocala finală a dispărut cu timpul. Cât priveşte pronumele, el a fost extras de sora mea dintr-o pălărie unde fusese introdus sub formă de bileţel alături de lon, Călin şi... Costică. Revenind la întrebare: mi-ar fi plăcut să mă numesc Râu, Şoimu sau, de ce nu, Şapte-cai.
