REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Cianură şi picătura de ploaie” – cronică de film


     S-ar putea ca acest film al lui Manole Marcus, cu un subiect şi un scenariu modeste, să-I caracterizeze în cele din urmă mai exact pe regizor decât altele, realizate după proiecte mult mai ambiţioase şi din care am putea cita momente mai frapante de bravură regizorală.
     De astădată, deşi intriga este de tip poliţist şi avem a descoperi dacă e vorba de o sinucidere sau de o crimă, povestea se desfăşoară cât se poate de paşnic. Însăşi crima presupusă a fi sinucidere sau viceversa se produce în modul cel mai puţin zgomotos, armele de foc nu numai că nu se descarcă, dar nici nu apar în cadru, iar de cele albe nici pomeneală. Un mic plic cu cianură, care ar fi putut fi şi cu bicarbonat, înlocuieşte maşina infernală. Personajele respiră, cele mai multe, o blajinitate timidă sau surâzătoare, iar anchetatorii se declară şi ei la primul caz când delapidarea pare însoţită de crimă. Pentru că despre delapidare e în fond vorba. Un păcat civil — fără invenţii secrete, fără arsenalul tehnic al urmăririlor motorizate: toate personajele acestui film sunt simpli pietoni, cu excepţia directorului de spital care o conduce cu maşina pe sora de caritate, văduva casierului decedat. Dar despre asta mai târziu.
     E adevărat, blajinitatea acestor pietoni se dovedeşte din când în când înşelătoare, dar toate surprizele care ne aşteaptă au un fel de surdină secretă care le păstrează în acelaşi registru. Chiar în posturi extreme, fiecare rămâne egal cu sine însuşi, în sensul că nimic nu apare neverosimil sau inexplicabil. Pentru că una dintre trăsăturile regizorului (semnatar şi al scenariului, împreună cu Virgil Mogoş), trăsătură pe care o regăsim la personajele sale, este aceea de a fi prin excelenţă meticulos, atât de răbdător şi precis chiar în redarea ambiguităţii, încât niciodată nu devine confuz sau arbitrar.
Efectul este paradoxal — şi tocmai aici aflăm calitatea filmului, particularitatea vocaţiei cinematografice a lui Manole Marcus: cu cât par mai simple personajele pe care ni le înfăţişează, cu cât e mai comună comportarea fiecăruia, cu atât creşte interesul de a le descoperi şi descifra enigma. Un suspans tulbure stăruie în privirile, altminteri calme, ale soţiei victimei (Maria Chira), suspectă, dar şi scuzabilă în impasibilitatea sa, când îi aflăm istoria căsniciei. Nu ne putem deloc decide, apoi pe măsură ce ni se reconstituie episoade din viaţa casierului răposat, dacă şeful acestuia, contabilul Robert Rădulescu, zis Boby (lurie Darie) este un exemplu de funcţionar competent, de o francheţe, contagioasă, doar puţin superficial şi puţin Iichea —sau un cinic care s-ar putea dovedi lipsit de scrupule. Şi aşa mai departe.
     Evitând riscul monotoniei, autorul introduce, alături de aceste discrete ambiguităţi, accente derutante mai acute şi culori mai tari, prin câteva apariţii tipice de suspecţi. O veche cunoştinţă a miliţiei, fără profesie identificată, numitul Berlogea zis Gigi (Ştefan Bănică), e văzut, nu fără umor, în două ipostaze paralele greu de legat una de alta: docil în faţa organelor de ordine, decis la o comportare ireproşabilă, ca să nu se mai întoarcă de unde tocmai a ieşit şi canalie tiranică în raporturile cu contabilul (lurie Darie) pe care-I are la mână de la o afacere mai veche. Acelaşi joc dublu şi aceeaşi accidentare în biografie, umorul fiind înlocuit de data aceasta cu o sugestie macabră, la un alt personaj-cheie, normatorul taciturn şi rău prevestitor de pe şantier (Dem Niculescu) care mijloceşte falsurile în acte şi delapidările.
     Regizorul are însă aerul că îngroaşă trăsăturile acestor ultime două personaje şi şarjează în acesta cazuri caracterizările, aproape până la parodie, parcă tocmai pentru a ne asigura tacit că, dacă există în filmul său un criminal, nu printre aceştia trebuie să-I căutăm. Prea ar fi simplu şi prea aţi fi naivi s-o credeţi, pare să ne spună el, făcându-ne nevăzut cu ochiul din spatele imaginilor. lată, ca dovadă că totul se poate complica pe neaşteptate şi deveni mult mai subtil, în scenă intră şi doi intelectuali pe care nu aveţi decât să-i suspectaţi. Unul e chiar directorul spitalului (lon Besoiu) care n-ar fi exclus să se dovedească complice cu subalterna sa, soţia victimei, iar altul e şeful laboratorului (Marin Moraru) de unde ar fi putut proveni cianura.
     Ne-a fost mereu evident că în drămuirea acestor efecte, în dozarea lor gradată pe parcurs, spre a ni se menţine curiozitatea trează — pentru că regizorul îşi interzice arsenalul comun al genului — abilitatea sa scenaristică este dublată de o mare aplicaţie profesională în alcătuirea distribuţiei. Ce poate fi mai derutant, de pildă, decât cunoscutul râs cinic al lui lon Besoiu, când privirile lui ne asigură, dimpotrivă, că nu are de-a face cu nimic necurat si când îl vedem cu ce mişcări sigure se spala pe mâini după operaţie, inclusiv de orice umbră a unei acuzaţii, trădând totuşi în glasul spart o anume agasare. La rândul său, Marin Moraru ştie să facă din gestul profesional al înghiţirii demonstrative a conţinutului unui plic farmaceutic cu bicarbonat, presupus a fi cianură, o întreagă secvenţă de suspans, servit cu delicii mimice. Şi cu câtă ingenuitate reuşeşte să se facă bănuit şi totodată să se dezvinovăţească pe veci Ştefan Bănică, atunci când, sub ochii dilataţi ai maiorului de miIiţie (Victor Rebengiuc) comite tocmai gestul pe care acesta îl aştepta, ştergând maşinal picăturile de ploaie scurse de pe balonzaidul care (iarăşi o pistă falsă!) nu era însă al său.
Sechestrându-ne între atâtea rafinamente, Manole Marcus ne obligă în cele din urmă ca, dând din colţ în colţ, să avansăm în unica ipoteză salvatoare, presupunând că de fapt n-ar exista niciun criminal, iar neajutoratul casier ar fi devenit victima propriei sale remuşcări, sinucigându-se! Aurel Giurumia de asta ne şi iese în cale, în rolul răposatului reînviat pentru reconstituiri, ca să ne scoată din încurcătură, înfundându-ne şi mai rău, cu apariţia sa încovoiată şi versatilă, cu zâmbetul său umed, concentrând într-un murmur perpetuu şi neauzit toate incertitudinile, ca un paratrăsnet al vinovăţiilor tuturor.
     Până aici, am putea spune că întreg mecanismul filmului funcţionează perfect, deşi ambiţia regizorului de a filma în decoruri autentice, în apartamente reale, pare uneori să-I incomodeze, imprimând oarecare rigiditate aparatului de filmat şi implicit unor momente ale interpretării actoriceşti (mai ales ale anchetatorilor, dar uneori şi ale delapidatorilor, care nu prea ne conving că petrecerile stinghere şi ratate pe care şi le rezervă merită riscul). Multe cadre răsplătesc însă stăruinţa spre autenticitate, precum imaginea biroului de şantier în care normatorul Danielescu (Dem Niculescu) îşi ia micul dejun, cu borcane de iaurt printre hârtii contabile şi alte detalii care încheagă o sugestie inedită de mediu social, admirabil susţinută de interpretul însuşi. În una din rarele ieşiri în exterior îl surprindem pe acelaşi normator, în discuţie cu contabilul complice, pe un şantier de construcţii — iată faţa necunoscută a unei imagini standardizate.
     Dar, pe măsură ce firele trebuie să se lege sau să se dezlege definitiv, se produc hiatusuri şi stridenţe (inexplicabil şi fără funcţionalitate apar, de pildă, pe malul mării, soţia victimei şi directorul spitalului). Regizorul vrea să meargă «mai departe», să ţintească nu mai sus, ci mai adânc. Criminal e birocratul — acesta ar fi sensul polemic original al filmului. Tehnic, demonstraţia reuşeşte, pentru că ritualul anchetei, confruntările decisive dintre suspecţi, sunt conduse cu mână sigură de un regizor care şi-a probat demult apetenţa pentru asemenea scene de dură intimitate, în care Victor Rebengiuc, lurie Darie şi ceilalţi interpreţi îl secondează cu brio. Şi totuşi, demonstraţia odată terminată, vinovatul demascat şi anchetatorii satisfacuţi, ne despăirţim fără regrete de toate aceste personaje.
(Cinema nr. 9, septembrie 1978)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: aurel giurumia, cianura si picatura de ploaie film, ion besoiu, iurie darie, manole marcus, valerian sava, victor rebengiuc

Opinii: