Mai întâi forșpanul — articulat strâns, așa cum trebuie să fie un spot publicitar — anunța, în săptămâna premergătoare premierei, noi peripeții ale grupului de acum popularilor cireșari cinematografici care s-au desprins demult de paginile originare ale lui Constantin Chirița și se află, pe marele ecran, la
al treilea episod de viață independentă; incită curiozitatea secvența între ziduri de cetate, se reține plutirea misterioase prin nori de zăpadă a unei fortărețe miniaturale, preambul la o avalanșă de-adevăratelea...
Apoi filmul propriu-zis, Ia rândul sau prefațat de un pregeneric: imagini ale unui vis — ambiție de arheolog care-I obsedează pe Tic, simpaticul copil-actor Răzvan Baciu complinind profilul eroului său prin fermecătoarea sa dezinvoltură și spontaneitate, printr-un precoce simț al prezenței filmice. Căci prâslea continuă să inițieze acțiuni îndrăznețe și să trăiască intens exuberanța isprăvilor fanteziste ale copilăriei, spre deosebire de companionii săi ceva mai mari și pentru moment, mai puțin entuziaști, mai puțin dezinvolți, personajele fiind parcă și ele contaminate de trecerea interpreților prin perioada dificilă a pubertății. Înșiși autorii s-au temut probabil, să tulbure acest complicat fenomen biologic, ratând posibilitatea explorării spectaculosului psihologic — șansa pe care o oferea evoluția, în timp, a acestor copii porniți în aventura cinematografică, încă din 1983, evoluție desfășurată în imediata apropiere a echipei de filmare (e drept, nu integral aceeași) care ar fi meritat să-și orienteze interesul și în acest sens. De astă data, protagoniștii, deși sunt mereu în cadru, par meniți doar să populeze cu tinerească și colorata lor prezențp splendidul decor natural sau pe cel artificial (creat cu aplicație și funcționalitate de Mircea Rîbinschi). S-a presupus că eroii sunt deja prea bine-cunoscuți, astfel că tipajul caracterial, ipostazierile temperamentale sunt expediate prin simple enunțuri, mai puțin prin gesturi și mai deloc prin stări. Maria (Alina Dumitrescu), și Victor (Horațiu Medveșan), campioni la schi, victorioși în finala Daciadei, sunt și performeri ai bunei purtări; ca soră, Maria e monocord serioasă, sec severă, deși glasul îi trădează și disponibilități afective nevalorificate însă, Lucia (Alina Croitoru) se declară persoana solidară și se și arată predispusă la caritate, eventual și la tandrețe. Dan (Alexandru Rotaru) se bănuie a fi fost obișnuit cu gustul răsfățului și egoismului, reprimat în cele din urmă, chiar dacă stângaci. Deși a crescut, Ionel (Robert Enescu) n-a scăpat de meteahna fricii care ajunge să frizeze lașitatea. Ursu (Andrei Guran) pare desemnat a fi fără șovăiala (dar parcă și fără prea multă convingere) corect, cinstit și curajos. Devotată prietenă, din comportamentul Oanei (Runa Petringenaru) nu impresionează atât atitudinile exterioare, mai mult sau mai puțin pozate - cum ar fi așteptarea sau urarea scrisă pe fața de masă cu ace de cetină cât o singură, sensibilă, intensă privire albastru tăioasă, de mândrie jignită, când profesoara (uneori patetică, blonda Angela Ioan) îi interzice să plece în căutarea celor rătăciți. Momentele acestea de reale intimitate a spectatorului cu personajele sunt însă cam rare. În mare parte și din cauza dialogurilor care suferă, în raport cu imaginea, de flagrante formulări pleonastice.
În prim plan se situează narațiunea, evenimentele palpitante, deliberat riscante, fiind în mod consecvent anticipate fie la modul oniric, fie prin reduplicare. În somn, Tic descoperă paloșul luă Vlad Țepeș (nostimă este virarea în coșmar în clipa în care nu-și amintește anul bătăliei și se... trezește). Tot Tic, în plină zi, dă peste intrarea secretă și tot el, împreună cu Maria, cade printr-o trapă în sala de taină; hazoasă e și scena în care puștiului îi apare în fața ochilor figura impozanta a domnitorului, reconstituită caleidoscopic din fotogramele unui film: prichindelul se pitește copilărește in spatele tronului, ca imediat să se redreseze și să se închipuie pe sine în hainele voievodului și cu sceptrul în mâna, dar surioara, ce-i părea și ea domnița, îl trezește din reverie. Viziuni similare vor avea și ceilalți băieți cărora ti se pare că pe dalele de piatră, unde răsună multicolorii lor clăpari ultimul tip, au apărut străjerii cu halebarde, iar călaii se precipită în jurul butucilor. Rătăcind drumul, temerarii nu se vor hazarda să treacă doar o prăpastie, ci două, folosind cu dexteritate frânghia, sporind suspansul. Salvamontiștii două echipe dintre care una însoțită de un morocănos Saint-Bernard — sunt alertați poate prea devreme. Deși stihia își face simțită amenințarea încă din incinta observatorului meteorologic (muzica
Corneliei Tăutu aici își dă măsura, lansând în eter emoția tensiunii ce va să vină). La stână descoperită, în mod miraculos, în fund de râpă, exploratorul cel mic și plin de inepuizabile ghidușii descoperă o cămară pe care o crede plină de bunătăți. În ajun se discută despre avalanșe: imaginația lucrează și adăpostul de o noapte pare purtat, până la ceruri, pe trombe de zăpadă. Afară s-a făcut însă ziuă și e senin, copiii se bucură de „primul răsărit de soare după viscol” (nesurprins de camera operatorului
Alexandru Groza care înfruntă salutar natura dezlănțuită, dar se teme de calofilie și își impune o cenzură nejustificate, temând cu zgârcenie nemărginirea de nea brodată cu stânci și brazi, schiori, teleferic sau cabane).
Un chiot de bucurie va declanșa însă nedorită avalanșă, ghinion care, din fericire, se soldează doar cu o luxație și cu... nesperată descoperire a cetății ascunse ce urmează a fi cercetată pe-ndelete abia la vară.
„Plecați la drum cutezători...” se cântă (pe versuri de Tudor George) la început și în final, un final, din care nu avea cum se lipsească îndemnul (rostit de
Ilarion Ciobanu, tatăl Oanei și șeful șantierului arheologic) la siguranță în dobândirea cunoștințelor fără de care indiferent ce pasiune nu poate să devina din vis realitate.
