Familia, personaj principal al filmelor noastre
Dacă viața-i o luptă, cum spune poetul, atunci, cu siguranță, familia este spatele frontului pentru toate bătăliile vieții noastre.
De acasă luăm curajul și datoria de a ne arunca în focul liniei întâi. Acasă dobândim primele noțiuni de tactică și strategie, de dragoste și ură, de stimă și dispreț; învățăm să deosebim dușmanul de prieten, stânca de val, diplomația de ticăloșie...
În primul rând acasă ne gândim să ne întoarcem, să arătăm, să ne mândrim cu decorațiile cucerite. Și tot acasă ne vindecăm în mod miraculos, spre sfidarea tuturor legilor biologice, rănile cele mai adânci, cele mai dureroase.
De acolo, din acel — mai apropiat sau mai îndepărtat — spate al frontului ne vin întotdeauna armele, munițiile, mănușile și genuncherele de lână, scrisorile de dragoste...
De unde își trage familia aceste resurse inepuizabile? Acest incontestabil prestigiu? Aceste puteri magice?
Se spune că porumbeii de rasa se recunosc după felul cum se așază în copac. Puii se vor opri întotdeauna, după primele lor zboruri, cu trei ramuri mar jos decât părinții lor. Să fie, oare, numai nevoia de ocrotire cea care le dictează puilor de porumbei să se comporte astfel? Sau poate este vorba de un discret omagiu.
Bineînțeles că autoritatea familiei se bazează pe ascendentul recunoscut, dorit, asumat, meritat al părinților față de copii.
În rândurile de mai sus nu este deloc vorba de o simpla „bază teoretică”, ci de o trăire profundă, definitivă, a sentimentului familiei, așa cum s-a născut și s-a așezat el în fibra ființei mele, cu anii, cu nopțile răscolite de paginile cărților, cu toate ridurile bunicilor, ale mamei, ale tatălui, ale fraților și ale mele, săpate adânc în retina convingerile morale, într-un cod personal al familiei, care situează părinții cu trei ramuri mai sus.
Poate tocmai de aceea în copilărie și chiar până târziu, în adolescență, când mă pierdeam în anonimatul unei săli de cinema, primele observații critice, momentele care mă trezeau la realitate erau cele referitoare la familie, la locul ei în subiect. Fantasticele trucaje mi se păreau normale, în timp ce absența mamei sau a tatălui (măcar unul din cei doi!) din suita întâmplărilor de pe ecran mi se părea neverosimilă. Se risipea orice vrajă atunci când eroina, o fata tânără, scotea cheița din poșeta și deschidea ușa unei locuințe, a ei și numai a ei, fără să fi fost orfană. De câte ori voi fi rătăcit firul acțiunii pentru că mai așteptam încă să vină părinții, să fie în camera alăturată, să apară pe neașteptate...
Și poate tocmai de aceea, la maturitate, în încercările mele cinematografice, sentimentul familiei mi-a fost ghid.
Nu, nu ignor deloc faptul că uneori linia frontului se poate instala chiar în casa noastră, în familie, între părinți și copii, între frați buni și frați vitregi, între ramurile aceluiași copac.
Dar asta nu înseamnă că apariția rupturii, apropierea exploziilor, retragerea spatelui frontului tocmai înlăuntrul cel mai secret al unei singure ființe umane, ar justifica pierderea, sacrificarea unui cod moral clădit de atâtea generații înaintea noastră.
Din aceste contradicții și conflicte — deschis abordate și judicios rezolvate — se nasc și se șlefuiesc noi suprafețe, noi unghiuri, mai strălucitoare și mai trainice ale unui edificiu moral, capabil să devină suport pentru generațiile viitoare.
Pot filmele noastre să se angajeze, prin subiecte de familie, omenești (în care mașinile doar accesorii ale omului, nu înlocuitori de oameni) să contribuie la cunoașterea și recunoașterea codului moral construit de poporul nostru? Pot. Și o fac adesea. Am încercat și noi (regizoarea
Elisabeta Bostan și cu mine), în filme ca
Mama,
Saltimbancii serialul T.V.
Fram și mai recent
Promisiuni, să unim între ele sentimentul copilăriei cu acela îl familiei, celebrarea celor trei ramuri.