Cele mai cool filme româneşti

     Când a fost filmul românesc cool? Sau, mai bine zis, a fost vreodată cool? "Nu trage, dom Semaca, sînt eu, Lăscărică” se pun? Dar prazul lui Nea Mărin şi mişcările de "nicoro­tikawa” ale lui Jean Constantin? Dar şopârliţele anti-regim din filmele ante'89? Dar Emil Botta debitând obsesiv acea replica absurdă cu lichiorul de mandarine Tropical în Reconsti­tuirea? Dar - şi cu asta, chipurile, vă dau gata - producţiile videoclipate ale lui Anghel Mora, cu soundtrack-ul lor proto-electro? Adevărul e că nu prea se mai pun. Tot ce era cât de cât valabil în filmele româneşti de dinainte de revoluţie e azi cum nu se poate mai datat, iar Liceenii erau depăşiti chiar la data premierei lor optzeciste. Poate doar câteva dintre filmele lui Danetiuc să mai transpire ceva cool azi şi chiar Mărgetatu neras şi jegos al lui Piersic, emanând sexualitate cu fiecare scuipat de sămânţă. Să zicem însă că tocmai din cauza momentului '89 e greu să mai cuantificăm azi coeficientul de cool al filmelor româneşti de dinainte. Să ne concentrăm atunci pe ce s-a întâmplat după. Lucrurile până atunci sugerate sau camuflate înşopârlite puteau fi spuse fără cosmetizări forţate - char dacă unii au preferat, din reftex, recur­sul la metaforă şi parabolă greoale într-un decor conjunctural, revedeam scene până nu de mult familiare, cu oameni care stăteau la coadă, cu lume care dârdâia la teatru sau cu robinete care se încăpăţânau să nu curgă, slobozind doar un râgâit înfundat, şi jubilam. Iar ca bonus, ni se serveau jargonul de cartier si scenele de sex penal care ni se refuzaseră atâta amar de vreme, lăsându-ne frustraţi pentru ceea ce credeam ca va fi o veşnicie. Pe moment, ne-au prins bine, dar şi aces­tea au cam obosit azi. Mostrele de cool trebuie căutate, aşadar, în altă parte.

 
1. Patul conjugal.

Cu toate păcatele lui cinematografice (oricum, puţine), Mircea Daneliuc rămâne cel mai cool regizor şi scenarist român, indiferent de epoca în care a facut film, iar aventurile lui colaterale (literare şi politice) şi îndirjirea cu care nu cerşeşte simpatia nimănui mi l-au făcut şi mai simpatic. Şi trec cu vederea parabola impersonală şi conjuncturală despre totalitarism, A unsprezecea poruncă, pentru că mi-aduc aminte că-n snobismul meu postrevoluţionar mi se păruse un film necesar. Daneliuc e unul dintre puţinii care şi-a canalizat mânia semnând, cu o ferocitate suprarealistă şi necontrolată, cel mai bun film despre degringolada tranziţiei: bomba nihilistă Patul conjugal. O comedie neagră extremă care îşi bagă degetele ude în priza realităţii, fără teama c-ar putea ieşi din ea o sperietoare. Iar vervă kamikaze ca-n scena avortului ratat cu cuiul bătut în burtă, mai rar...

 
2. Marfa şi banii.

Marfa şi banii a scos cinematografia românească din gaura neagră în care s-a băgat de bună voie şi-a aruncat-o pe piaţa festivalieră internaţională. Substanţa poveştii e proaspătă, cei trei juni sunt genuini şi fac dreptate noţiunii de actor de cinema, atât de compromisă de smirna teatrală a veteranilor, relaţiile dintre personaje şi evoluţiile lor sunt credibile, suspansul şi revelaţia sunt dinamită, iar replicile sfârâie şi au "pulpă" tarantinescă. Poate că Puiu nu este cel mai cool om de pe planetă, dar filmul care l-a costat sănătatea spune în doar o secvenţă (cea în care mafiotul de provincie îi ţine la ureche mobilul perso­najului interpretat de Alexandru Papadopol, fără să-l atingă) totul despre Romănia actuală. Sufcient să-l facă marfă şi să merite toţii banii...

 
3. Balanţa

.Versiunea lungă, să ne-nţelegem, nu scurtătura cu sora securistă. Chiar dacă nu mai are impactul năucitor de la premieră, când încă mai savuram loviturile la gioale date trecutului, Balanţa rămâne cel mai cool film al unui regizor care e oricum, numai cool nu e. Meritele se împart egal între Ion Băieşu, care a scris nuvela, Pintilie, care a găsit în poveste vehiculul perfect pentru furia lui mocnită, şi Maia Morgenstern, a cărei frenezie demola­toare şi apetit pentru rebeliune trag tot filmul după ea într-un montagne-russe dement. Până şi scenele ei de calm sunt aparente, părând mai degrabă izbucniri filmate cu încetinitorul. Scene cool? Maia plimbându-şi tatăl în bor­canul de Nescafe. Maia în tren, spunând "Mi-e frică de şerpi". Maia întinzându-se pe trotuar în faţa Miliţiei. Şi-aş ţine-o tot aşa, dar am să închei cu replica mea favorită: "Nu zi nici da, nici nu, fii ambiguu." Deşi ştiu că alţii o preferă pe aia cu geniul, nebunul şi normalul din final.

 
4. Telefon în străinătate.

Scurtmetrajul lui Hanno Hofer e gagul perfect. Gândit în imagini, fără replici (altele decât cele din finalul cu robotul telefonic plurilingv) şi cu o detaşare mucalită oarecum în spiritul autorului, Telefon in străinătate are ceva din atmosfera rarefiată a unui Jarmusch, dar fără afectarea acestuia. Nici nu ştii ce-i mai cool aici: cei doi câini pe care-i apucă forni­catul, undeva în colţul unei secvenţe, poanta finală sau insuşi protagonistul, pe numele lui Constantin Opriţă, un pensionar bonom şi impasibil care, până să joace în scurtele lui Hanno, a trecut pe lângă cinema ca Piţa pe lângă o capodoperă.

 
5. Furia.

Furia e, la fel ca Patul conjugal, o bombă aruncată în patul unei societăţi bolnave, în pragul apocalipsei. Filmul îşi ia ca aliat ritmul şi asamblarea proprii videoclipului (nu întâmplător, Radu Muntean e cel mai titrat autor de reclame şi videodipuri de la noi) şi dă glanţ vizual unei realităţi nasoale, fără a-i conferi prin asta vreo falsă strălucire de dragul estetizării. Minus scenele de întreceri cu maşina, care se vor apăsat cool, dar sunt parcă din alt film, ai de ales, fără efort, între Dragoş Bucur, care arde ecranul, Gabonul jucat cu o naturaleţe zdrobitoare de un neprofe­sionist (altminteri foarte profi când trebuie să sape groapa cuiva, în realitate), Adi Copilul Minune însuşi, care e o minune de actor as himself, şi, nu în ultimul rând, acea injurătură care ar fi trebuit să-i lămurească o dată pentru totdeauna pe toţi fraierii că nu se mai poartă mesageria vocală: „Futu-ţi căsuţa poştală a pizdelor mă-tii!"

 
6. Călătorie la oraş.

Între scurta euforie alcoolizată Pe aripile vinului şi mediu-metrajul Visul lui Liviu, Corneliu Porumboiu a regizat Călătorie la oraş, scurtmetraj de şcoală care i-a adus un premiu la Cannes. Nu e la prima mână, ca Pe aripile vinului (care era mai puţin cool şi mai mult al-cool), şi nici grav şi elaborat ca Visul lui Liviu. Aici nu-i vorba decât de nevoia de un scaun de toaletă şi de Internet la sate, pentru care toată acţiunea se mută la oraş. Şi nu în orice fel de oraş, ci-ntr-unul care-şi serbează 854 de ani de la atestarea documentară. Ce-l face cool pe Porumboiu, care ar trebui să treacă de urgenţă la lungmetraj, nu e neapărat umorul, effortless, ci felul în care şi-a construit deja un univers imediat recognoscibil. Dar dacă e să pun degetul pe ceva, atunci e sigur schimbul de replici dintre secretara de la oraş şi profesorul de la sat, venit să ia un calculator: "Unde-i unitatea?" "Militară?"

 
 7. Occident

Dintotdeauna, românul a vrut să plece în Occident. Şi pe vremea lui Ceauşescu, astăzi, din motive pe care le cunoaştem cu toţii. Cristian Mungiu montează ingenios cele două paliere temporale ale temei plecatului, fără a trimite povestea în vreun flash-back kitschos de pe vremea împuşcatului, dar spărgând-o în trei capitole care se contrazic şi completează pe parcurs. Occident are loc în România amărâtă, dar plină de gaguri în care trăim şi-n care, vorba paradoxală a unui critic, dorul de ducă face casă bună cu statul pe loc. Şi, Că tot vorbim despre paradox, Occident este filmul în care vârstnicii, pe care-i credeam încremeniţi în proiect, par să se adapteze mai elastic progresului: „S-au făcut, mamă, şi lucruri bune", spune Coca Bloos, referindu-se, evident, la McDonald's.

 
8. Unde la soare e frig.

Mi se rupe inima când ştiu că omul care a debutat cu Unde la soare e frig ne-a servit apoi chifla de Camera ascunsă. Aşa că sper să aprecieze încercarea mea de a-l reabilita scoţându-i de la naftalină un film care, atunci când a fost făcut, nu semăna cu nimic din ce deambula prin peisajul tulbure al cinematografiei româneşti. Turnat în alb-negru şi-n decoruri spectaculos de minimaliste, aproape fără dialoguri şi cu doi actori senzaţionali (Oana Pellea şi Gheorghe Visu), debutul lui Bogdan Dumitrescu a fost dovada, irepetabilă, că poţi face film (de dragoste, în cazul de faţă) fără fiţe, fără parabole, fără vorbe-n vânt şi cu un final ca-n viaţă: deschis, fără a fi închis în mii de semnificaţii.

 
9. E pericoloso sporgersi. 

Nae Caranfil a apărut în 1992 ca o tornadă, ca o promisiune a unui nou val care n-avea să se concretizeze decât mulţi ani mai târziu. E pericoloso sporgersi se întorcea şi el în România lui Ceauşescu, dar o făcea cu tandreţe şi sprijinindu-se pe o poveste solidă, trecută prin filtrul unei experienţe personale, în care elementele de recuzită predecembristă erau folosite cu maximum de efect. Chiar dacă unele poante s-au cam fâsâit azi (gen glumiţele de armată sau de liceu), rămân, însă, construcţia inventivă, cu tripla ei perspectivă (Actorul, Studentul, Soldatul), resuscitată de Mungiu în Occident, talentul lui Nae pentru dia­loguri şi mutra de desen animat a lui Vizante.

 
10. Zece minute cu clasa muncitoare

Scurtul lui Iepan a făcut carieră tocmai prin ineditul perspectivei: un munci­tor vorbeşte despre cum e viaţa după '89 la uzină, în decor părăginit de strunguri. Poezia lui urbană şi adevărurile privite în faţă şi spuse pe şleau dau azi şarmul acestui scurtmetraj (de zece minute, evident), şi nu neapărat mişcarea sofisticată de aparat prin care muncitorul cu pricina aproape că plutea deasupra colosului industrial graţie unui dolly. Punctul terminus al glisării de aparat avea ceva efect, pentru că totul sfârşea deasupra unui morman de Lenini şi Stalini dezafectaţi, dar a venit apoi Angelo­poulos cu statuia lui şi ne-a trecut...