REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cel mai iubit dintre pământeni (2)


     Este mai degrabă o regulă decât o fericită excepție întâlnirea între o mare operă literară și proiecția ei viabilă în spațiul artei filmului. Adeseori cele mai reușite ecranizări au pornit de la opere minore, care au oferit regizorilor ocazia afirmării unei viziuni personale, în dificila și temerara operație de tălmăcire filmică a literaturii. Nu acesta este cazul filmului Cel mai iubit dintre pământeni.
     Romanul Iui Marin Preda este un roman total, o cronică a unei conștiințe surprinse într-o epocă în care regimul totalitar secționa brutal numeroase destine. El a fost ales pentru a deveni filrn de un cineast, care și-a construit filmografia cu ecranizări mai mult sau mai puțin reușite, inspirate de Ion Agârbiceanu, Eugen Barbu și Camil Petrescu. A patra ecranizare semnată de Șerban Marinescu este lectura câtorva fragmente de roman retopite într-un scenariu plombat masiv cu ficțiuni dorite a fi în spiritul literaturii lui Marin Preda.
     Cel mai iubit dintre pământeni debutează cu o scenă de amor întreruptă de arestarea profesorului de filozofie. Petrini își începe calvarul concentraționar, considerat de cineast „partea cea mai epică(!) a romanului, și cea mai reprezentativă”, fără o biografie, fără trecut, abrupt plonjat în ancheta absurdă condusă de profesioniștii securității. Episoadele anchetei și lagărului (nesemnificative în roman) sunt trecute în planul ficțiunii prin unificarea unor personaje (generalui Macici și poetul mort de inimă, Moceanu și paznicul torționar), prin exagerarea partiturii lui Boca (prelungită cu un viol, bine mediatizat), prin continuarea unor destine dincolo de litera romanului, dar și de spiritul autorului care admitea naturalețea nu și naturalismul, tonul sincer, dar nu și pe cel trivial și gratuit.
     Atmosfera terifiantă a zonei concentraționare în care este aruncat Petrini, ca un „vinovat fără vină” al epocii, se diluează într-un realism plat, convențional, cu securiști semănând a jalnici gangsteri cu rezolvări absurde (cum ar fi moartea aproape comică dar voit spectaculoasă a torționarului). Un al doilea fragment epic important, ales pentru lectura filmică este dedicat „echipei de deratizare”, unde eșuează Petrini după eliberare. Aici, regizorul este handicapat de o neinspirată alegere a interpreților (excepție făcând lon Fiscuteanu), puși mai degrabă să ilustreze cu vulgaritate și naturalism întâmplări sugerate cu culoare și ironică fantezie de scriitor. Departe de a fi încărcată de gravitate, surprinderea unei galerii tipologice incitante eșuează în trivialitate.
     O ultimă sugestie epică preluată de la Marin Preda este prezența celor două personaje feminine – Matilda (palidă replică a originalului) și Nineta (o variantă de regăsire existențială a lui Petrini). Din partitura Matildei se remarcă doar violența despărțirii, iar față de al doilea personaj, cineastul practică o disecție epică menită să simplifice, nicidecum să sublinieze o evoluție reprezentativă pentru timpul trăit de Petrini. Singur, personajul Olaru, legat de existența Ninetei (interpretat de Victor Rebengiuc cu înțelegerea recunoscută față de datele caracterologice păstrează „savoarea” odiosului șef de cadre, mic dictator asupra unui infim perimetru social, dar cu atribute determinante pentru o întreagă categorie umană.
     Departe de a reproșa cineastului depărtarea față de pagina operei inspiratoare, care i-ar fi subliniat personalitatea și ambiția unei lecturi originale, nu se poate ocoli insatisfacția în fața unei opere deliberat șocante prin opțiuni și soluții deloc viabile în plan estetic. Una dintre acestea e și finalul, care se dorește o acoladă epică, simetrică debutului filmului; este, însă, explicativă și încărcată de senzațional gratuit, care contrazice evident spiritul operei unui scriitor remarcabil prin coerență și gravitate.
     Filmul lui Șerban Marinescu este ceea ce se poate numi o ocazie ratată în posibilul dialog al cinematografului cu literatura în spațiul culturii românești. Romanul lui Marin Preda a fost citit cu inhibiție (firesc), deși cu multe ambiții (nejustificat). Printre ambițiile cineastului se numără și sublinierea dramei intelectualului, ca om inocent strivit de istorie. Or, drama lui Petrini nu trece, în film, de aglomerarea unor întâmplări surprinse în latura lor exhibiționistă, în spectaculosul (nici măcar acela bine lucrat cinematografic) violenței, într-o oroare artificial construită. Aspirația cineastului de a scrie cinematografic imitând stilul lui Lucian Pintilie este parțial acoperită de o realizare, în care se disting clar fragilitatea construcției, tentația șocului vizual, frazarea lipsită de ritm, absența minimei încercări de a inova în planul „lecturii filmice”.
     Prin ce poate rezista Cel mai iubit dintre pământeni? Sau la ce capitol a trecut examenul Șerban Marinescu? Fără îndoială, distribuția rămâne punctul forte al filmului. Ștefan lordache, deplin stăpân pe gestul firesc, intonația potrivită și reacția normală este un Petrini, ușor ieșit din datele cronologice, dar expresiv într-o durere care evoluează spre blazare elaborată. Gheorghe Dinică se dovedește un artizan dotat cu minuție, cu simț al măsurii, pentru a reliefa portretul unei abjecte figuri de anchetator. George Constantin conferă masivitate și consisțentă generalului obtuz și brutal, Dorel Vișan, deși marcat de roluri anterioare, își depășește propria tentație spre cabotinism, Mircea Albulescu rămâne un credibil osândit, dominat de obsesii puțin ortodoxe, iar Mitică Popescu marchează cu umor condiția definitorie a securistului handicapat de realitățile în care evoluează.
     Mai superficial îndrumate, actrițele (Maia Morgenstern, Tora Vasilescu) nu ies din limitele unor evoluții corecte. Ocazie ratată, cum spuneam, pentru cinematografia română, ecranizarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” poate reprezenta un model negativ de lectură, în care libertățile cineastului, absolut firești, devin abuzive și vexatorii pentru spiritul literaturii care a inspirat opera filmică. Film remarcabil doar prin câteva prestații actoricești Cel mai iubit dintre pământeni demonstrează perfect afirmația făcută la începutul acestor rânduri. Fără a forța estetic pragul ilustrării filmice, Șerban Marinescu nu se dovedește decât un lector (destul de superficial, de altfel) și nu un creator. Ceea ce creează regizorul în film falsifică spiritul lui Marin Preda până la caricatură și absurd. Or, nu aceasta este menirea unei ecranizări.
 
 
(România liberă, 14 mai 1993)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: calin stanculescu, cel mai iubit dintre pamanteni, cronica de film, serban marinescu

Opinii: