Cel mai iubit dintre documentariști

     Un Cineast, un Om...
     N-aș fi crezut să scriu și să vorbesc atât de curând și în asemenea împrejurări de Mirel Ilieșiu. Mă pregătisem ca Ia apropiată confe­rință a filmului documentar să vorbesc des­pre ultimul său film, Noul teatru vechi, o ca­podoperă, o odă închinată frumosului.
     Prin moartea lui Mirel Ilieșiu, cinematogra­fia documentara, cinematografia romane, pierde un ilustru reprezentant, a cărui viață, ca și a altora foarte buni, s-a întrerupt brusc, la datorie, la filmare. Nu-mi trebuie un efort prea mare ca să revăd în amintire figura tână­rului gazetar care acum 34 de ani părăsea ziarul pentru presa filmate, unde a devenit un adevărat maestru al meseriei. În cele 120 de filme realizate nu s-a repetat o singura dată, n-a încremenit un moment asupra unei pro­bleme din care să nu mai iasă, păstrându-și spiritul revoluționar, veșnic tânăr și neliniștit căutând mereu noul. Curiozitatea lui a fost atât de largă încât nu a fost un domeniu al ac­tivității umane cât de cât semnificative în făuri­rea vieții noi pe care să nu-I atingă.
     Talentul său viguros și-a găsit expresia în abordarea celor mai diferite aspecte ale reali­tății, oprindu-și iscoditoarea privire plină de respect, de dragoste de oameni asupra efor­tului creator, fie în momentele emoționante ale începuturilor marilor construcții ale socia­lismului de la Bicaz, Galați, Anina, Reșița, în agricultură, fie asupra creației artistice în mu­zică, plastică, teatru sau balet.
     Tenacității lui și cultului pentru muncă, va­loare și adevăr, pentru inovație și progres, fil­mul documentar românesc îi datorește un în­treg capitol, întru biruințele pe care le-a în­scris în trei decenii și jumătate pe marmora valorilor contemporane.
     Remarcabil om de cultura, cunoscător perfect și stăpân pe tehnica cinematografică, făuritor de școală și maestru al generațiilor de tineri documentariști, acesta a fost Mirel Ilieșiu.
     Aristide Moldovan
 
     Marele nostru coleg
     Îți scriu aceste rânduri, Mirele, acum când ochii tai — ochii aceia mereu deschiși, ca al nici unuia dintre noi, asupra lumii nu ne mai pot întâlni privirile, nu mai pot cuprinde și surprinde fotogramele vieții. Fără tine istoria filmului documentar românesc nu se putea scrie. Fiindcă tu nu ai fost numai cel mal mare documentarist, unic și inconfundabil, ci și o temelie de școală nouă, de artă nouă ci­nematografică umanist-socialistă. Acum și aici, ție, copac cu rădăcini adânc înfipte în pământul și sufletul românesc, îți mărturisim, în momente de reculeasă meditație, că rădă­cinile tale te vor perpetua în memoria noas­tră, precum capodopera pe care cu decenii în urmă ai intitulat-o sugestiv Rădăcini, asoci­ind-o, poate, cu propriul destin de spirit. Tu ești ecou prelungit peste ani la Bicaz sau Anina, în arșița câmpiei, plutind peste valurile mării sau urcând pe culmi de munți, în amfi­teatre de facultăți sau în ateliere de creație, printre tineri și vârstnici, oriunde exista gând și gest de descifrat și colț de țară româ­nească. Doar la Miercurea Ciuc, unde te-ai dus să ridici monument de imagini sănătății semenilor tăi, ti-ai uitat, prieten uituc, bătăile inimii și le-ai trimis ca să măsoare alt timp, altfel de creații. Tu, prietenul și colegul tutu­ror generațiilor, patriot și devotat până la zbu­cium și fior, pionier al cinematografiei socia­liste, ne lași ca testament negrăit dragostea pentru profesia pe care ai respectat-o până la omagiu și uitare de sine. Anii trecuți și petre­cuți cu uneltele artei au fost un marș trium­fal, pe deplin meritat, de la laurii țării și ai competițiilor internaționale, până la suprema recunoaștere a talentului tău inegalabil; Palme d'Or la Cannes.
     Vei fi luat, tu, cu tine, drept pașaport Cânte­cele Renașterii? Dar marșul și mersul tău n-au nici trecut nici prezent. Au viitor! fiindcă bătăile inimii tale, acum neauzite, însoțesc cadențat sutele de filme și jurnale așezate în tezaurul cinematografiei naționale, pe care Istoria le va oferi generos studiului și priviri­lor generațiilor urmașe. De acum marele nos­tru coleg și prieten merge singur pe cel mai lung drum, către cel mai îndepărtat țărm... și, urmărindu-I cu gândul, auzim parcă ecouri de univers poetic pământean.
     Să ne ierți dacă nu-ți spunem adio, scump și de neuitat prieten! Buzele noastre refuză să rostească acest cuvânt... Te vom păstra în gând, în suflet și pe ecranele țării, căreia i-ai fost artist devotat și ai trudit culegându-i fru­musețile ca nimeni altul.
     Nu te vom uita nicicând fiindcă pământul în care te scurgi nu poate opri nicicum zborul tău către anii ce vin, către oamenii ce vin și care, ca și noi, văzându-ți filmele, vor șopti: „E Mirel Ilieșiu!”
     Virgil Calotescu
 
     Cea mai lungă filmare
     Îl cunosc pe Mirel de 30 de ani... poate de tot atâta timp cât și colegii și prietenii săi, dar eu l-am cunoscut cu ochi de copil, de ado­lescent, de tânăr și apoi de coleg de breaslă.
     Casa Ilieșiu a fost un fel de miracol al co­pilăriei și adolescentei noastre. Intrai la nu­mărul 15 A de pe strada Porumbaru, unde ni­ciodată ușa nu era închisă, unde niciodată nu deranjai și unde era veșnic cineva în vizită. Intrai, dar nu erai primit ca un oaspete ci ca un drag și apropiat membru de familie și oa­meni care se întâlneau acolo pentru prima dată păreau să se cunosc de când lumea...
     Noi, copii, veneam pentru a-I asculta pe Mirel, un fel de bunic modern, care avea în­totdeauna atâtea de povestit... nu sfătos ci plin de patimă, nu molcom ci cu pasiune acaparatoare, cu o trăire a cărei intensitate îl transforma adesea pe el în copil iar noi îl as­cultam râzând, bucurându-ne și învățând să pri­vim viața cu umor, autoironie și dragoste... Da, dragoste căci nu știu să fi cunoscut un alt om pentru care viața să însemne atâta bu­curie ca pentru Mirel! Viața sa era mereu un lung șir de izbânzi, de victorii, de reușite, de prilejuri de mulțumire. Nu de puține ori m-am întrebat încercând să învăț, să imit — evident fără succes — cum reușește acest om sa-și transforme până și necazurile în bucurii, să decanteze binele și frumosul din orice clipă a vieții și pe acelea să le trăiască cu maximum de intensitate.
     Și bucuria asta a lui, mare, unică, atotstăpânitoare, era în toate: în tot felul în care dansa — și noi, fete tinere, eram flatate, măgulite când Mirel ne acorda atenție dansând cu o plăcere și o fantezie de neegalat, — în felul în care îi plăcea să mănânce, să doarmă, căci dormea întotdeauna cu un fel de prezență, curios, parca neliniștit, să nu se întâmple ceva fără participarea sa.
     Dar pentru Mirel, adevărata, tainica și con­stanta lui pasiune, credința căreia i se dăruia oricând, început și sfârșit, a fost profesia de cineast documentarist! Ne va fi tare greu fără prezenta sa lângă noi, prezența care ne sti­mula, încuraja și ne ajuta, ne va fi greu să nu-i mai auzim glasul pe coridoarele studiou­lui, certându-se sau glumind, dar, de fapt, mereu cu aceeași liniște și mulțumire inte­rioară față de faptul că muncește... că face filme!
     Un înțelept al acestor timpuri spunea că un om atâta vreme cât există în sufletele și-n me­moria celor din jur nu a dispărut de tot... Mi­rel va exista mult timp în memoria afective a zeci de oameni, personalitatea și persoana sa va fi vie pentru toți cei ce l-au cunoscut, iar generațiile viitoare de cineaști vor învăța des­pre el ca despre unul din cei mai de seama „părinți” ai documentarului românesc.
     Mirel nu a dispărut dintre noi... a plecat ca de obicei, ca mereu, ca întotdeauna, la filmare, un film mai lung, mai greu, a plecat ui­tându-și de data aceasta nu ochelarii sau agenda cum avea ilarul obicei, ci chiar viața, pe care însă noi, cei ce-am mai rămas o vreme, i-o vom păstra cu respect, admirație și multă, nesfârșit de multă iubire! Drum bun, Mirel!
     Tereza Barta
 
     Pasiunea de a trăi...
     Lucram împreună la un film; el, în calitate de actor. Interpreta rolul unui alchimist.
     Țin minte că îl priveam prin aparatul de fil­mat, era în prim-plan și îmi spuneam că nu-mi amintesc să mai fi văzut un zâmbet al lui. Un zâmbet ca o chicoteală de parca omul, în permanentă ar fi sărit, în joacă, de pe un picior pe altul și și-ar fi frecat mâinile satisfăcut pentru o reușită numai de el știută Alchimist. Cu inconfundabila lui aureola, de păr alb, cu uitătura aceea unică, repezită, din ochii mici-mijiți, vioi, ca de șoricel, cu gestul aceia atât de special, ridicatul mereu din umeri, gestul hâtru ce parcă spunea tot timpul „hi, hi, viața asta, hi, hi, tare-i șugu­beață, ea, hi, hi”., și, mai ales, cu bucuria lui copilăreasca de a se fi trezit în împărăția aceea fastuoasă — prilej de joacă cu retorte, eprubete și mojare, substanțe colorate, flăcărui fotogenice și fum de fumigene. Trecea ca o arătare prin luminile și beznele grotei și cerceta cu înfrigurare lucrușoarele acelea mi­nunate bucurându-se de fiecare nimic. Pipăia, amirosea, combina, se uimea, se încânta, se minuna, se extazia. Se juca. De fapt, tot așa își interpreta și rolul, interpreta jucându-se, se juca interpretând.
     Într-adevăr, era acolo un muzeu întreg, lu­cruri vechi și valoroase, dar dintre toate lui îi plăcea o mașinuță complicata destinată să „lase sânge” bolnavilor. „Uite — spunea — asta mi-ar trebui și mie, să-mi subțiez sân­gele; hi, hi!” Râdea și parcă era totuși serios, poate cumplit de serios.
     Îl priveam prin aparatul de filmat și mă gân­deam ca sunt oameni pe lumea asta care prin simpla lor prezenta iradiază ceva fascinant. Să fie chipul lui special, cauza? Sau joaca aceea copilărească? Cred că mai degrabă pasiunea cu care se juca!
     La Mirel fascinantă era pasiunea cu care trăia. Era foarte viu. Era și va rămâne.
     Sabina Pop
 
     Ce urât ne va fi fără el...
     Dacă te loveai de o servietă, umbrela, niște mănuși fără stăpân, uitate aiurea prin studiou, știai: erau ale Lui. Filmele nu și le uita niciodată. Filmele de care-ți vorbea întotdeauna, copiii lui vremelnici, leacurile lui existențiale. „Când o se mă scoateți la pensie, am să mor. Nu pot trăi fără să tac film.” Credeam că glumește, că-mi spunea un nou banc, una din poantele lui zilnice pe care ți-o repeta peste câteva zile sau peste cinci mi­nute. Cu aceeași plăcere de a povești, de a face ceva care să provoace plăcere celor din jur, de a lua totul de la început. Aidoma obiectelor uitate, istoriile lui, miticismele-i ar­hicunoscute, sălășluiau printre noi, te loveai de ele, ca de servieta pe care peste câteva mi­nute o căuta cu frenezie, pentru că se grăbea — el era permanent grăbit, ca un școlar care nu reușea niciodată se ajunge la prima oră — ca de pastilele lui de zaharină de care aveau grijă toate femeile care-I iubeau. O întreagă comisie. Era iubit ca un copil, acum. „E bol­nav”, mi se spunea. Luam totul ca pe o glumă. Doar când nu lucra era abătut, mistuit de o panică intime. Aidoma pictorului naiv Viorel Cristea, pentru care arta era unica mo­tivație existențială.
     E frig acum, și mi-e urât, și caut o servieta aiurea, o șapcă, sau niște mănuși
     Doar locul gol..
     Adrian Sârbu
 
     Întâlnire târzie
     Când a sunat cineva
     și mi-a spus „A murit Mirel”...
     Am avut toate momentele de răutate posibile și am înjurat de toți dumnezeii absenți,
     În general, spuneam eu singur prin casă,
     Nu mor nemernicii și nici cei care fac umbră pământului
     Degeaba... ei nu pot să dispară...
     A trebuit să moara un Slavomir, un Mirel Slavomir mi-a ținut o lecție despre moarte a murit după două zile.
     Dar Mirel, Mirel îmi tot ținea lecții despre viața. Viața!
     Tot timpul se agita și eu tot timpul îl pândeam
     Pentru că era norocos,
     Iar eu eram nenorocos
     O, norocosule, îi spuneam, o norocosule,
     El se uita îngăduitor și chiar mă iubea, așa cred...
     Toate îi ieșeau foarte bine, iar eu îl fugăream pe la gazete
     Să-I mai înțep, să-l mai necăjesc.
     O, norocosule... nu te supărai niciodată. Avea o serie de filme
     cum nu o să aibă nimeni niciodată.
     Se tot agita, mereu se agita,
     împrăștiind cu mâinile amândouă
     numai iubire.
     Când simțea că are în mână un bulgăre de aur,
     Devenea brusc un copil!
     Să nu mai spun că stătea într-o cameră plină de el,
     Cu chipul lui peste tot
     și nimeni nu-și dădea seama
     că era un nostalgic,
     deși părea un jucăuș... nu, norocosul meu era un nenorocos,
     cu sufletul lui... mai ales cu sufletul lui!
     Când a sunat cineva și mi-a spus
     „a murit Mirel...”
     Am tot înjurat leprele ce există pe lume, nemernicii pe care nici Dumnezeu și nici dracu' nu-i ia,
     păi de ce să-i ia?, vorbeam prin cameră. Dar atunci de ce... de ce? de ce? de ce? De ce Mirel? El era cel mai norocos
     și destinul...
     Dar ce vorbesc eu de destin,
     când am în minte mâinile lui
     Slavo și chipul lui Mirel, nostimul chip al lui Mirel,
     Bilele lui erau mereu albe, dar a apărut și o bila neagră și
     A încurcat jocul! A stricat jocul!
     Ce înseamnă ,,a fi” când vezi în fata o ladă, pe care o transportă o mașină
     în drum spre casă!
     Ce înseamnă o respirație
     când pornește motorul și
     te duce acolo unde te așteaptă ai tăi, când de fapt nici nu
     ești, nu mai ești... o, norocosule!!!
     Când n-a mai sunat telefonul, iar eu știam că Mirel murise, tot sunând eu acum pentru a anunța și pe alții
     era frig afară, plouă
     și era o vreme nenorocită.
     Știu de la cei ce trăiesc mult, de la bătrânii de peste tot
     Că dacă afară plouă asta înseamnă lacrimile celui
     care a plecat! Deci, draga Mirel, nu mai plânge ca să
     iasă Soarele!
     Deși nu cred că o să fie soare, nu mai cred, și trebuie să avem o răfuiala cu acest joc, te­ribil joc,
     Un joc fals, jocul de-a moartea, cum știe ea să aleagă
     Întotdeauna prost... trebuie să ne răfuim și știu eu cum,
     Sau mi se pare că știu eu cum...
     Trăind, cu disperare!
     Oricum! Oricum... nenorocoșilor!!!
     Laurențiu Damian