Se poate spune că — dintr-un anumit punct de vedere, cel puțin — noul film al lui Șerban Marinescu este reprezentativ (dacă nu chiar demonstrativ) pentru perioada de căutări și înnoiri pe care-o traversează cinematograful românesc contemporan: abordând o temă ce se înscrie unui gen oarecum „codificat”, tânărul regizor avut frumoasa ambiție de a realiza un film „diferit”.
Transcriind, cum spuneam, figura spațio-temporală a cercului: prin destinul personajului principal — care, în viziunea regizorului-scenarist, devine Gelu Ruscanu —, filmul lui Șerban Marinescu se ridică printr-o inspirată mișcare de aparat, la înălțimea unei perspective circuIare asupra universului pe care-l populează eroii — văzuți ca sub cupola unei uriașe lentile măritoare.
De aItfel, câteva dintre secvențele-cheie ale filmului — să le numim doar pe cele de la ocnă, de la redacție ori casa d-nei T. — sunt filrnate în spații mărginite de bolți: ceea ce, prin efectul de circumscriere și apropiere, face și mai atroce zbaterea personajelor. Însăși tehnica narativă a lui Șerban Marinescu, sau mai bine zis specia sub care filmul își ordonează materialul are aici un înțeles anume: este vorba de o lume și de o concepție care-și creează propria formă în numele unei unități absolute a sensului.
Interpretându-l pe Gelu Ruscanu — personaj în structura căruia „schema” destinului se citește cu cea mai mare claritate de unde și dificultatea abordării unui asemenea tip — Adrian Pintea aduce un joc sobru, aIe cărui luciri mate sugerează cu extremă acuitate tensiunea interioară, sfâșierea lăuntrică și, în cele din urmă, prăbușirea de sine a celui obsedat de credința în dreptatea absolută (luciditatea actorului făcând inutile ghilimelele în care ar fi trebuit, poate, să punem aceste ultime două cuvinte).
Încadrându-l aproape continuu pe Gelu Ruscanu (într-o dispunere care sugerează, probabil, că acesta îi „conține” pe amândoi). N.D. Velescu, „obraznicul” polemist al ziarului și G. Dem. Ladima, „poetul nefericit” prin excelență, prototip al mizeriei intelectualității bucureștene interbelice, își datorează „starea civilă” atât regizorului-scenarist (care a preluat selectiv datele conținute în „dosarele de existență” ale lui Camil Petrescu), cât și interpreților Gheorghe Visu — cunoscut prin jocu-i de-o rece ironle, și debutantul Ovidiu Ghiniță — perfect adaptat rolului: ca „cuplu antonimic” cei doi fac o prestație excelentă dând filmului o acuzată notă de autentic: social și psihologic în egală măsură.
Un personaj cu totul interesant reușește Maia Morgenstern — în Maria Sinești, pe care aparatul o urmărește îndeaproape astfel că trăirile ei depășesc cadrul propriu-zis al intrigii, tinzând către semnificații mai largi. Interpreta a avut curajul (sau inteligența) de a nu înfrumuseța o femeie disperată, desfigurată de singurătate și de neiubire, conturând un personai memorabil, stenic în suferința sa — deși, în final, pentru eroină nu se pune decât problema eliberării și a supraviețuirii.
Întâlnindu-se cu un rol complex, pe măsura celui care (în Felix și Otilia) o impusese atenției noastre, Julieta Szöny-Ghiga reține ceva (ceva esențial) din „frisonul existențial” care-o animă pe doamna T. — poate cel mai enigmatic și mai tulburător personaj feminin din literatura română, în ciuda multiplelor „dezvăluiri” pe care le provoacă (și le recuperează) „dosarul de existență” închipuit de scriitor. Și, dacă „farmecul discret al burgheziei” își poate afla expresia nu numai într-o clasă socială, ci și într-un personaj anume, e sigur că doamna T. așa cum a descris-o Camil Petrescu și cum o „vede”, acum, Șerban Marinescu — întruchipează acest farmec.
Cu prestanța-i binecunoscută și cu mici accente malefice pe care personajul abia dacă le îngăduie, Marcel Iureș creionează un Dinu Dorcea lizibil numai în cheie decorativ-desuetă: contra-punct imprevzibil și bizar la seria anonimilor al căror sânge va înroși piața Teatrului Național în seara zilei de 13 decembrie 1918... După cum tot numai într-o cheie aparte — realist-ironică, de data aceasta — poate fi citit personajul Lache, interpretat cu o sigură și tristă vivacitate de către Valentin Uritescu. Dincolo de jertfă — unul, dincoace de sacrificiu celălalt Dorcea-actorul și Lache-zețarul sunt polii cvasiimobili ai unei lumi aflate în faza incipientă a unui proces de radicalizare.
