Fiecare festival aduce cu sine o surpriză, o revelaţie, un «ceva» care-l deosebeşte de toate câte au fost până atunci şi-l fixează în timp şi în memoria participanţilor. Mamaia '66 va deveni, se pare, «Festivalul acela cu multe surprize actoriceşti». Spun multe şi nu exagerez, pentru că nu e vorba de una sau două. Fiecare film din festival va aduce cu sine cel puţin revelaţia unui actor, cel puţin o prezenţă neaşteptată. O prezenţă care, înmulţită cu numărul filmelor prezentate la Tribuna Pelicanului Alb, va face ca soarele bunei dispoziţii să strălucească din plin şi să înlocuiască la nevoie absenţa celui obişnuit. Şi pentru ca totul să nu pară simplă figură de stil, trebuie să spun că s-a întâmplat ceva cu actorii noştri de film. Ceva pozitiv şi îmbucurător. Poate s-au maturizat unii, poate alţii şi-au descoperit genul sau au fost descoperiţi după îndelungi şi de tot felul experienţe. Între ei şi regizori a început (în sfârşit) să circule fluidul acela «fără de care nu se poate», al înţelegerii reciproce. Regizorii au căpătat un ochi în plus. Un ochi artistic căruia pare să-i pese mai puţin de ovalul feţei nu ştiu cărei actriţe şi mai mult de expresivitatea unei priviri. Mai puţin de zâmbetul «sănătos» al unui actor şi mai mult de prezenţa lui, de personalitatea lui, de puterea emoţională pe care este sau nu este în stare s-o aducă cu sine în faţă aparatului de filmat. Un ochi care ştie să aleagă şi să pună unde trebuie pe cine trebuie. La drept vorbind — nu pentru că ocazia este festivă şi în asemenea ocazii nu-i frumos să critici — la drept vorbind deci, şi scenariile noastre, adică ceea ce s-a oferit spre interpretare actorilor, au avut în anul acesta o pasă bună. A fost ceea ce se numeşte un fericit concurs de împrejurări care ne-a oferit prilejul de a pomeni azi la Mamaia cuvintele revelaţie şi: actoricească, într-o alăturare fără dubiu. Ceea ce ne oferă prilejul să scriem frumos şi cu entuziasm despre prezenţa actorului la Mamaia, despre soare etc. Şi pentru că orice pe lumea asta trebuie argumentat, vom argumenta în ordine alfabetică:
Marga Barbu: După o pauză destul de lungă de Ia
Vultur 101 la
Procesul alb, ochiul acela regizoral s-a deschis aproape simultan la trei creatori:
Iulian Mihu,
Geo Saizescu şi
Dinu Cocea. Marga Barbu a devenit rând pe rând Marta, dansatoarea de bar în
Procesul alb, Irina în
La porţile pământului şi hangiţa din
Haiducii. Trei roluri dintre care două diametral opuse: necredincioasa şi banala soţie de geolog din
La porţile pământului şi Aniţa din
Haiducii, personaj de mare spontaneitate şi frumuseţe sufletească. Şi iată revelaţia: după pauza aceea lungă, Marga Barbu ia contact cu filmul nu la temperatura călduţă şi timidă a corectitudinii, ci într-un fel de explozie venită la capătul unei lungi experienţe, la capătul unui contact neîntrerupt cu filmul. Interpretările ei — mai ales Marta şi mai ales Aniţa — ard de temperament, de energie îndelung adunată. Marga Barbu pare că joacă pentru toţi anii în care n-a făcut film. Joacă cu pasiune, cu sinceritate, cu seriozitate. Încercând să stăpânească incertitudinile şi emoţiile, încercând să-şi cunoască toate posibilităţile, să şi le exploateze fără cruţare. Revelaţia Marga Barbu s-ar putea numi victoria pasiunii pentru film şi a perseverenţei.
Şi iată altă surpriză:
Gina Patrichi. După Roza — acel personaj ambiguu, din
Pădurea spânzuraţilor, apărent superficial, în fond total dezechilibrat, depeizat — rolul subtil şi grav din
Procesul alb: cântăreaţa de bar. Un rol aflat la polul opus Rozei. Un rol de femeie echilibrată, conştientă, de om tare pe care te poţi bizui. Este, fără îndoială, o altă Gina Patrichi. Profundă, gravă, cu o prezenţă scenică deosebită, cu jocul modem, sobru şi încărcat de dramatism. Aş îndrăzni să spun, mai realizată, mai aproape de ea însăşi în acest rol de mică întindere decât în
Pădurea spânzuraţilor. Gina Patrichi aduce cu sine la Mamaia, o dată cu surpriza unei cântăreţe cu vocea vibrantă şi plină de atmosferă şi revelaţia deloc lipsită de importanţă a schimbării de registru actoricesc.
Irina Petrescu: După tot felul de adolescente, cu codiţe sau fără, cu părul despletit, cu picioarele goale (şi exploatate în imagine), cu ghiozdan sau fără ghiozdan, iată o nouă lrină Petrescu: Anca din
Duminică la ora 6. Tot adolescentă (pentru că soarta actriţelor sub 25 de ani este, se pare, pretutindeni, să joace roluri de adolescente), dar de cu totul altă factură. De cu totul altă vibraţie. Diapazonul Ancăi vibrează în major, iar ecoul lui ajunge pe tărâmul tragicului. Şi iar mă întorc la ochiul acela regizoral... lrina Petrescu a avut şi puţin noroc cu
Pintilie care a ştiut să vadă, sau poate să intuiască, teritoriile neexplorate încă ale talentului ei. Şi a mai fost un ochi acoIo. Cel al operatorului
Sergiu Huzum. Pintilie a văzut-o pe Anca în Irina Petrescu, Huzum a făcut aşa încât s-o vedem şi noi. A filmat-o într-o lumină crudă — faimoasa lui lumină de mercur — în lumina aceea, faţa actriţei nu are netezimi de faianţă, ci pori de piele omenească, asperităţi, respiră odată cu ea chinul şi durerea, se ofileşte şi moare odată cu ea. Nu ştiu dacă se poate spune că lrina Petrescu şi-a schimbat genul. Aş spune mai degrabă că şi l-a împlinit, că şi I-a găsit întreg, după ce-l consumase, pe bucăţele, în
Străinul.
Tot de găsirea, de împlinirea genului, ţine şi revelaţia
llarion Ciobanu, în Petre Petre din
Răscoala. Actorul cu o cută încăpăţânată între sprâncene deasupra unor ochi de copil, cu zâmbetul neaşteptat de senin şi timid, a fost ani de zile întrebuinţat în roluri care se potriveau înfăţişării sale fizice. Trebuia un încăpăţânat, un recalcitrant, unul mare şi violent era chemat Ilarion Ciobanu. Sau un tip naiv, dar de bună credinţă, nu tocmal isteţ, dar pozitiv? Tot llarion Ciobanu.
Mureşan l-a distribuit în Petre Petre şi dintr-o dată posibilităţile până atunci aparent limitate ale actorului s-au deschis ca un evantai. A apărut un Ciobanu grav, mocnit, cu priviri în care se mistuie o lume nemărturisită de dureri şi de pasiuni, vibrant şi atent la fiecare undă pomită spre el. Cu masivitatea fizică pentru o dată în acord cu cea interioară: cu intensitatea sentimentelor, a trăirilor dusă până la capăt, cu o înţelepciune adâncă de ţăran atent la răsuflarea pământului. Un actor capabil să trăiască în pielea personajului său, capabil să devină una cu el, să trăiască şi să moară o dată cu el.
Şi mai surprinzătoare va apărea la acest festival transformarea lui
lurie Darie, lurie Darie, junele prim al cinematografiei noastre, ani de zile năpăstuit să zâmbească frumos, să fie vesel şi fără griji ca pasărea cerului. O dată, într-un interviu, spunea cât de tare îşi doreşte altceva. Cât de tare i-a ajuns să fie june prim. Şi iată-I la Mamaia cu două roluri serioase. Matei din
Procesul alb şi Wagner din
Faust XX. Aproape că mi se pare simbolică transformarea pe care eroul său din
Faust XX o suferă, dinspre superficialitate spre gravitate. lată deci că lurie Darie nu era sortit să moară june prim! Că are toate datele unui actor matur, în stare să interpreteze roluri mature. Că i se potriveşte de minune seriozitatea, zâmbetul ironic sau trist, privirea gravă, concentrarea sau emoţia. I se potrivesc sentimentele putemice de dragoste sau de ură. I se potrivesc personajele profunde sau complicate, situaţiile grele şi complicate de o mie de ori mai bine decât i se potriveau rolurile de fluturaş amoros. S-ar putea spune că lurie Darie abia acum este actor de film. Acum, la Mamaia '66.
Şi iată încă o surpriză de factură puţin mai deosebită:
Amza Pellea la primul său rol de mare întindere. Există prejudecata că actorii cu o fizionomie ieşită din comun sunt destinaţi rolurilor episodice (probabil pe argumentul că fizionomia lor deosebită va face ca rolul să se reţină). Amza Pellea are o astfel de fizionomie drept care i-a fost dat să apară în rolurile mai mult sau mai puţin episodice din
Setea, Tudor, Neamul Şoimăreştilor etc. Rolul trădătorului Sârbu din
Haiducii şi-a găsit în Amza Pellea interpretul cred că în egală măsură în care Amza Pellea şi-a găsit în Sârbu personajul istoric cel mai apropiat fizionomiei sale. Amza Pellea joacă aproape totul din ochi. Cu acea privire care devine rând pe rând rea, crudă, vicleană, înfricoşată, umilă, trufaşă, violentă. Şi nu într-o apariţie de cinci minute, nici de zece. Nu într-un personaj care apare la început ca să dispară la urmă, ci într-un mod desfăşurat pe lungimea unui film, gândit în evoluţia lui de la un capăt la celălalt, ţinut în mână şi stăpânit fără un moment de scădere a tensiunii, fără nicio pauză de inspiraţie, ca într-o răsuflare, ca jucat de la un capăt la celălalt pe scena teatrului. Nu întâmplător insist asupra respiraţiei de alergător de cursă lungă a lui Amza, ci pentru că, nu o dată ni s-a întâmplat să regretăm respiraţia scurtă a unui actor într-un rol principal. Şi pentru că pe bucăţele e mai uşor. Întregul însă nu iartă. lar Amza Pellea a trecut cu brio proba întregului.
Lista actorilor care vor aduce cu ei atmosfera aceea înseninată de care vorbeam e foarte lungă. S-ar mai putea semnala debutul
Elisabetei Jar din
Haiducii, un debut promiţător în adevăratul sens al cuvântului şi cu toată seriozitatea,
Toma Caragiu care creează un superb Răspopit cel mai frumos rol pe care l-a creat în film (să nu se supere
Procesul alb, dar aşa este). S-ar mai putea vorbi despre
lon Besoiu, la fel de bun cunoscător al meseriei sale în rol de boier ca şi în rol de haiduc, despre artistul poporului Nicolae Secăreanu care creează un tip de boier fanatic cum n-am întâlnit încă în filmele noastre. Despre debutul plin de siguranţă şi maturitate al tânărului
Dan Nuţu în
Duminică la ora 6, despre sensibilitatea şi dramatismul interpretării
Monicăi Ghiuţă din
Vremea zăpezilor şi despre
George Constantin, atât de perfect în rolul său din
Procesul alb, încât îţi creează bănuiala că ar mai fi jucat, fără ştirea noastră, în multe, foarte multe filme. Lista s-ar putea continua dar tot n-am evita riscul de a omite pe nedrept foarte multe talente vechi sau noi, descoperite sau redescoperite în filmele realizate anul trecut şi prezentate anul acesta la Mamaia. Un lucru începe să devină foarte limpede: nu ne mai putem plânge că nu avem actori de film. Avem. Şi atât de mulţi şi atât de dintr-o dată, încât nu invidiez de loc sarcina Juriului de la Mamaia!
