Revăzut astăzi, după douăzeci de ani — şi cred că oricând, peste alţi douăzeci sau o sută
Moromeţii îşi păstrează intacte graţia şi sublimul, rămânând (alături de
La „Moara cu noroc” sau
Pădurea spânzuraţilor) una dintre puţinele ecranizări impecabile ale cinematografiei autohtone. Unul dintre motivele esenţiale ale reuşitei este faptul, deloc întâmplător, că regizorul său a înţeles perfect alteritatea necesară unei transpuneri cinematografice cu o viaţă proprie, concentrată pe spiritul şi nu, didactic (precum majoritatea ecranizărilor autohtone), pe litera romanului. Într-o epocă (pre-'89) în care ecranizările erau de cele mai multe ori doar o alternativă onorabilă la subiectele spinoase „la zi”, sfârşind prin a fi lucrate ca o sarcină de serviciu ce punea accentul pe amploarea scenografică furnizată de roman, în jurul căreia se articula o comodă, cuminte şi banală recapitulare a operei, cu totul altceva s-a petrecut cu acest film excepţional.
Stere Gulea s-a aplecat cu infinită atenţie, subtilitate şi implicită pasiune asupra neasemuitelor personaje ale lui
Marin Preda şi asupra universului uman formidabil pe care l-a creat acesta. Iar rezultatul este o performanţă teoretic imposibilă — păstrarea savorii integrale a personajelor lui Preda, portretizate aici cu o puritate aproape sacră. Alegând un decor de un rafinament total tocmai prin simplitatea sa, un spaţiu înrudit mai degrabă cu elementele proprii convenţiei care funcţionează în teatru, Stere Gulea îşi lasă eroii — pure arhetipuri — să evolueze liber, nestingheriţi de obiecte calofil amplasate în cadru. Iar subtilitatea opţiunii sale regizorale rezonează permanent în ţinuta înaltă a filmului, care arată (îndrăzneală teribilă pe atunci) o lume a satului deloc idilizată ori înţesată de probleme trasate şi tratate propagandistic, aşa cum se fabricau pe bandă la sugestia partidului. Şi mai e celălalt extraordinar atu al filmuIui
Moromeţii: o distribuţie ireproşabilă în totalitate — utopie a oricărui creator de cinema.
Victor Rebengiuc, actor imens, a cărui carieră abundă în momente strălucite, ar fi putut rămâne fără tăgadă în istoria filmului (şi nu doar la cel românesc mă refer) chiar dacă juca doar rolul de aici, al lui lie Moromete, pe care îl însufleţeşte cu o fineţe, umanitate, inteligenţă şi frumuseţe a interpretării care îţi taie răsuflarea şi nu o dată îţi aduc lacrimi în ochi. Aceeaşi sinceritate şi emoţie minunată degajă şi jocul acestei nespus de talentate actriţe care este
Luminiţa Gheorghiu, pe care eu, una, am descoperit-o în
Moromeţii, mi-am dorit din toată inima să o revăd şi am avut bucuria să o regăsesc în atâtea filme remarcabile de după '90, întotdeauna jucând impecabil şi cu o modestie extraordinară. Şi mai e ceva, un metatext mai puţin evident atunci şi mai direct — şi dureros — sesizabil azi. În finalul filmului, Ilie Moromete rosteşte, pierdut şi ingenuu, aproape imperceptibil, epitaful unei lumi ţărăneşti de o puritate şi autenticitate aproape total dispărute azi. O lume din care mulţi s-au grăbit să fugă, incapabili să-şi intuiască viitoarea tragedie a inadecvării. Moromete, azi, s-ar simţi definitiv învins de lumea grobiană aflată atunci în germene, care l-ar face să se întrebe din nou, stins: „Niculae! Unde mergem noi, domnule?”...
