Prima analiză a filmului
Aferim! a apărut la sfârşitul anului trecut în volumul colectiv „
Politicile filmului. Contribuţii la interpretarea cinemaului românesc contemporan”, coordonat de Andrei State şi de mine la Editura Tact. Veronica Lazăr şi cu mine, coautori ai analizei, explicam acolo pe larg de ce „westernul valah“ al lui Radu Jude – care atacă problema rasismului anti-rom din România de azi, dar nu direct, printr-o poveste de actualitate cu efect moralizator, ci relatând un episod din epoca robiei şi trasând implicit o genealogie a raporturilor de oprimare care continuă să se reproducă şi astăzi – ni se pare cel mai important film românesc din 2010 încoace. În cele ce urmează nu intenţionez să reiau sau să completez argumentaţia – publicat şi pe site-ul
Dilemei vechi imediat după premiera internaţională (berlineză) a filmului. Însă, dat fiind faptul că, în aşteptarea premierei româneşti de pe 13 martie, au început deja să se contureze nişte linii de receptare, aş vrea să fac câteva observaţii pe marginea acestora.
1. Printre ovaţiile care au întâmpinat în România premiul decernat lui
Jude la Berlinală s-au amestecat insultele rasiste şi antisemite ale unor comentatori internauţi aparent ultranaţionalişti. În reacţie, asemenea mizerii au fost denunţate drept prelungirile în secolul XXI ale realităţilor descrise în
Aferim!. Dar a le acorda atâta importanţă riscă să escamoteze adevăratele prelungiri în prezent ale rasismului descris în film, reducându-le pe acestea la nivelul dejecţiilor verbale ale unor bezmetici de care nouă, celorlalţi, „lumii bune“, ne e cât se poate de uşor să ne delimităm. Rasismul pe care-l descrie
Aferim! este unul structural; şi, invitându-ne să-i urmărim prelungirile, filmul ne provoacă la confruntarea cu un rasism al prezentului care e tot structural, nu doar o chestiune de izbucniri verbale din partea unor indivizi atât de uşor de etichetat drept nefrecventabili.
2. Deja lucrează în forţă un clişeu de receptare potrivit căruia
Aferim! ar fi un film despre „românism“, unde „românism“ e un termen peiorativ desemnând o mentalitate colectivă, o etno-psihologie înţeleasă ca o esenţă sau ca o continuitate de comportament mai puternică decât orice transformare istorică. (Clişeul ăsta s-a activat în pofida faptului că filmul e prevăzut cu o secvenţă menită să-l blocheze – un monolog recitat de un popă şi constând într-o litanie de stereotipuri etnice.) Credinţa într-un „românism“ înţeles astfel e, de fapt, echivalentul cu semn schimbat (din plusul mândriei patriotice în minusul complexului identitar) al credinţei (la care par să adere bezmeticii pomeniţi la punctul 1) într-un „românism“ luminos, curat ca lacrima, veşnică ţintă a calomniilor şi persecuţiilor. Din contră, filmul arată foarte clar – şi e unul dintre marile lui merite – că mentalităţile, ideile (individuale şi de grup) despre lume sunt modelate de condiţiile de trai, de ordinea în care s-au aşezat temporar fiinţele şi lucrurile, în anumite împrejurări istorice. Mai exact, filmul arată clar că ordinea asta, deşi e de fabricaţie umană, deşi e trecătoare, deşi e produsul unor împrejurări particulare etc., tinde să fie privită atât de privilegiaţii ei, cât şi de cei siliţi s-o îndure, drept o ordine naturală sau divină, consens ce consolidează privilegiile celor dintâi (înţeleasă ca firească, dominaţia lor devine incontestabilă) şi totodată îi împacă pe cei din urmă cu condiţia lor (de vreme ce le apare ca imposibil de schimbat). Mai departe, filmul arată clar că însuşi folclorul societăţii pe care o descrie, cultura ei, nu e altceva decât un instrument al acestei ordini, la menţinerea căreia lucrează. În fine, toate astea angajează prezentul la tot pasul, invitându-ne să observăm nu că nu s-a schimbat nimic (evident că s-au schimbat multe, începând cu faptul că romii nu mai sunt sclavi), ci că acea veche ordine, cu severele ei inechităţi de rasă, clasă şi gen, şi cu „înţelepciunea“ ei oficială, menită să treacă aceste inechităţi drept naturale şi imuabile, a fost înlocuită treptat de o ordine nouă, tot cu mari (deşi relativ camuflate) inechităţi de rasă, clasă şi gen, şi cu propria ei „înţelepciune“ oficială, menită să le treacă drept naturale şi imuabile.
3. O parte din înfrigurarea cu care e aşteptat
Aferim! pare să se bazeze pe faptul că e un film istoric, o snoavă de secol XIX, din partea căreia destui spectatori români par să anticipeze o invitaţie la evadare (dintr-o actualitate românească – cinematografică şi nu numai – percepută ca sumbră şi oprimantă) într-un spaţiu cultural confortabil, în degustări de limbaj savuros-exotic şi de moravuri exotic-pitoreşti. E bine de ştiut că, deşi îmbie spectatorii la asemenea degustări, fermecându-i, Jude şi colaboratorii săi nu sunt angajaţi în construirea unui spaţiu izolat împotriva şocurilor, destinat căutătorilor de asemenea refugii, ci în reprezentarea unui sistem economic şi social bazat pe forme crunte de violenţă şi exploatare. Cât de crunte sunt aceste forme se arată în ultimul act al filmului, când farmecul e brusc dat deoparte. În plus, construirea parţială a scenariului ca un (adesea încântător) colaj de replici şi incidente împrumutate din diverse surse literare româneşti, deopotrivă folclorice şi culte (cu o predilecţie pentru umorul de factură rabelaisiană), e ludic-postmodernistă fără a fi gratuită. Limbajul „savuros“ şi „înţelepciunea“ al cărui instrument este nu sunt exploatate ornamental, ci inspectate critic.
