Premiera NBC, Emerald City, şi nominalizarea ei la Premiile UNITER de anul acesta pentru „O intervenţie” la Teatrul Act au fost doar pretextui acestei discuţii cu Ana Ularu. Am vorbit despre cum e să joci mai mult în străinătate decât în ţară, ce înseamnă, Succesul în meseria asta atât de expusă şi am provocat-o să răspundă la chestionarul lui Proust.
— De curând s-a difuzat premiera NBC Emerald City. E vorba de o primă serie de zece episoade în care jucaţi rolul unei vrăjitoare. Ce a însemnat această experienţă americană?
— Probabil că în primă instanţă a fost destul de copleşitor să primesc al doilea call la un proiect care avea ataşată o mantie atât de grea cum e NBC-ul. Prima probă pe care o dai e mereu un chiot războinic în pustietate, încerci să mergi pe instinct şi vezi ce iese. Dar când deja ai trecut de o primă fază, începe să te sperie responsabilitatea. Apoi, odată luată proba, după ce ai dănţuit de bucurie şi recunoştinţă, totul intră pe traiectoria normală a unui proiect. Pregăteşti, faci documentare, mai lucrezi alte zece chestii până să ajungi la prima scenă filmată. În sine, producţia a fost cel mai frurnos proiect al meu. Distribuţia noastră a fost un grup binecuvântat de oameni cu mult umor, loialitate şi chimie între ei. Am rămas prieteni, vorbim cel puţin o dată pe săptămână, ne sprijinim unii pe ceilalţi în oricare parte a globului am fi. Şi aşa am şi lucrat cu un regizor pe care îl adoram şi care ne fascina. Aşa că experienţa în sine a devenit americană odată cu premiera, pe 6 ianuarie, când publicul a intrat în ecuaţie. Până atunci a fost o experienţă magică, suspendată în timp şi geografie, altfel plenar europeană.
— Aş vrea să povestiţi puţin despre etapele prin care trece un actor ca să ajungă să filmeze în străinătate. Cât de globalizată e lumea filmului dacă o priveşti de la Bucureşti?
— Trec aproape mereu prin probe. Multe. Trec printr-un proces de mult mai mare obiectivitate cumva, pentru că sunt mereu confruntată cu alte posibile alegeri de oriunde din lume, discuţiile sunt la un nivel de cunoaştere, de recunoaştere, se învaţă lucrul împreună odată ce îl începi. Nu văd şi nu cunosc chipurile celor cu care sunt comparată pentru un rol. Nu cunosc metodele regizorilor noi şi mă lupt cumva cu o lume fără graniţe. Mă gândesc mereu că lumea filmului la noi e mai degrabă alcătuită din prieteni, oameni care stau la beri împreună de ceva ani, care îşi fac vacanţele împreună, care trăiesc cumva în comun şi înainte ca dialogul lor să devină film, ceea ce are poezie în sine.
— Ce aţi învăţat şi ce v-a lipsit în timpul filmărilor în alte părţi?
— Am învăţat o adaptabilitate uriaşă, mi-am văzut răbdarea naturală cizelându-se, am învăţat să pot comunica rapid şi profund cu oameni noi. Am învăţat încă ceva meserie, dar asta se întâmplă mereu când lucrezi, oriunde ai fi. Nu ştiu dacă mi-a lipsit ceva. Uneori, să îmi vorbesc limba, poate. Dar lucrurile se aleg aşa cum se aleg. Eu, de dat probe, am mai tot dat în România.
— Care e proiectul la care ţineţi cel mai mult din ce aţi făcut până acum?
— Îmi iubesc proiectele în materie de 99%. Am fost foarte fericită la
Emerald City. Foarte fericită la
Periferic. La „O intervenţie. La videoclipuri. La „Omul cel bun din Seciuan”. Vezi? La tot. Nu ştiu să ierarhizez.
— În ultimii ani nu v-am prea văzut în filmele româneşti...
— Asta nu este alegerea mea — aparţine celor care mă invită la casting-uri. Şi multă vreme a fost destul de neplăcut. Nu pentru orgoliu, cât pentru dragul de a lucra în ţara mea cu artişti pe care îi apreciez. Dar na, Vonnegut. So it goes.
— Aţi fost nominalizată la Premiile UNITER de anul acesta pentru „O intervenţie” la Teatrul Act. Jucaţi, de asemenea, în „Carousel” şi „Omul cel bun din Seciuan” la Bulandra. Cât de importante sunt premiile şi în ce relaţie sunteţi cu ce se întâmplă în zona mainstream şi în cea independentă a teatrului de la noi?
— Sunt în aceeaşi relaţie în care sunt cu zona de film indie versus filme mari în viaţa mea paralelă din străinătate. Îmi respect meseria şi nu vreau să îmi amputez imaginaţia urlând manifeste şi punându-mi bariere. Evident că în ceva corupt putrezeşti şi tu interior, dar, cum zicea Herzog, câtă vreme stai departe de apa stătută, vei fi în regulă. Aşa că eu alerg între ele mereu şi apa e proaspătă. Premiile te bucură, o să fiu sinceră. Aşa că m-am bucurat, mai ales că fac teatru de la 15 ani, dar tot „de film” le-a plăcut multă vreme zică.
— Sunt proiecte la care aţi lucrat şi care ar trebui să iasă în 2017?
— Filmul
The Marker al lui Justin Edgar, producţie engleză, şi, probabil,
Muse al lui Jaume Balagueró, tot anul asta.
— Care sunt întâlnirile importante din viaţa dvs.?
— Cătălina Buzoianu şi
Ştefan Iordache,
Bogdan George Apetri, Andrei Şerban,
Radu Iacoban, Tarsem Singh. Urăsc să fac liste pentru că nu îmi ierarhizez afecţiunea în funcţie de răsplată. Aceşti oameni nu ştiau cât de importanţi vor fi când i-am cunoscut. Nici eu. Şi asta e minunat. Pentru că atitudinea de interes e vulgară şi mereu fără rezultat.
— Ce vi se pare acum cel mai greu în meseria de actor? Ce nu ştii şi afli pe parcurs?
— Aşteptarea. Nelucratul. Asta e greu. Pentru restul ai arme.
— Ce înseamnă succesul pentru dvs.?
— Mă feresc mereu să vorbesc despre succes. Nu consider că l-am atins în aspectul lui universal valabil, nu am fugit niciodată după mai mult decât lucrul propriu-zis, nu ştiu, de fapt, ce înseamnă. Deci nu am vreo relaţie cu abstracţiunea care înseamnă succes. Am de lucru? Sunt fericită. Mai vin spectatori care îmi spun că i-am bucurat în vreun spectacol sau într-un serial sau film? Am câştigat. Mai departe de atât îmi e necunoscut sau, poate, voluntar închid ochii la idee.
— Care sunt rolurile care v-au scos din zona de confort?
— Caut mereu roluri care mă scot din accesibil. Parţial şi pentru că, de fapt, nu am o zonă de confort. Sunt o fiinţă foarte agitată, curioasă, hiperactivă în viaţa civilă. Am susţinut mereu că îmi place să pornesc să construiesc un personaj de la diferenţele dintre mine şi el, de la credinţele opuse e ca o dezbatere pe care o port în mine şi fiecare punct de vedere opus mie pe care mi-l justific e un câştig. Poate că cel mai dificil a fost Iulia din „Carousel”, pentru că încercam să suplinesc prin logică o construcţie dramaturgică foarte clară.
— Care ar fi fost a doua opţiune dacă nu v-aţi fi făcut actriţă?
— M-aş fi făcut regizor de film. Încă îmi doresc asta. Sau biolog-documentarist.
— Care e filmul pe care l-aţi văzut de cele mai multe ori?
—
The Wall, cumva la paritate cu
Oh Brother Where Art Thou şi
The Proposition.
— Vă propun, pentru finalul interviului, chestionarul lui Proust:
1. Principala mea trăsătură.
Curiozitatea (coroborată cu dragoste) faţă de cum funcţionează fiinţele umane. Sunt sigură că am alte trăsături egal definitorii, dar eu o aleg pe asta acum.
2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat.
Curaj sub toate aspectele, e subapreciat. Şi umor. Totul cu umor inteligent.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie.
Camaraderia reală. Şi, surpriză, umorul. Inteligent.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei.
Loialitatea şi tandreţea lor. Sprijinul şi prezenţa lor plenară. Sincronizările noastre în cuget şi-n simţiri.
5. Principalul meu defect.
Naivitatea şi furia.
6. Îndeletnicirea mea preferată.
Partea asta cu trăitul şi tot ce cuprinde el.
7. Fericirea pe care mi-o visez.
Să fiu foarte iubită şi să alerg de colo-colo cu mult de lucru. Eu, pare-se, cer cu obstinaţie şi iubire, şi meserie.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.
Am stat zece minute doar la întrebarea asta. Nevrând să scriu sau să gândesc asta. Incapacitatea fizică de a face tot ce îmi doresc. Şi singurătatea.
9. Locul unde aş vrea să trăiesc.
New York, Paris, Barcelona, Londra, lumea.
10. Culoarea mea preferată.
Roşu.
11. Floarea care-mi place.
Liliacul sălbatic. Florile sălbatice, de fapt, încăpăţânarea lor de a exista şi frumuseţea lor agresivă.
12. Pasărea mea preferată.
Corbul.
13. Prozatorii mei preferati.
Uhaaa! Tournier, Dostoievski, Vonnegut, Hesse, Vian uneori, Galeano, Borges, se pune Hitchens? Ernesto Sábato, Cortázar, Zola, Gide, Genet!! Eco!! Kafka, Orwell, Barroso, Mishima şi mai am zeci. Nu i-am ierarhizat.
14. Poeţii mei preferati.
Ezra Pound, Baudelaire, Keats, Rilke, Maiakovski, Apollinaire, Rimbaud, Eliot şi mai am mulţi. „Preferaţi” ţine mereu de momentul respectiv, preferinţa e efemeră şi tributară stării.
15. Eroii mei preferaţi din literatură.
Stavroghin, Harry Haller, Horacio Oliveira.
16. Eroinele mele preferate din literatură.
La Maga. Şi The Biologist din Southern Reach Trilogy. Şi, în general, la sud-americani găseşti eroine minunate. Galeano etc.
17. Compozitorii mei preferaţi.
Mozart, Stravinski, Pergolesi, Debussy, Chopin. Aici mă pricep mult mai puţin decât aş vrea, aşa că doar instinctul reacţionează, intelectul explică mai târziu de ce.
18. Pictorii mei preferaţi.
Bosch, oricând, oriunde. Apoi Picasso, Schiele, Bacon, Picabia, De Chirico, Otto Dix (mult-mult), Chagall, Balthus, Ernst, Caravaggio.
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală.
Părinţii mei. Werner Herzog. Pentru totdeauna. Nikolai Tesla, Che Guevara, din cu totul alte motive decât crede absolut toată lumea, lunetista finlandeză cunoscută ca „Moartea Albă”, Isabel Eberhardt, Eartha Kitt, David Bowie.
20. Ce urăsc cel mai mult.
Parvenitismul şi prostia agresivă.
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere.
Capacitatea de a putea învăţa să cânt la orice instrument muzical. E un talent pe care nu îl am. Şi mai mult cinism.
22.Cum aş vrea să mor.
Târziu în viaţă, în somn, zâmbind. Da, cer mult. Şi apoi să mi se pună Radiohead la înmormântare.
23. Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă.
Furia — caracterele uşor inflamabile. Dacă persoana căreia îi e ataşată greşeala e un suflet generos şi tandru, de fapt, dar e impulsivă.
