REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cât suntem de vii


Omul care pleca
     În fața mea stătea un om adus de spate, care-și strângea lucrurile, puține ce-i drept, își făcea ordine în sertare, privea o vitrină cu multe premii și trofee obținute de filmul documentar, se mai învârtea, mai privea pereții și... a fost un moment când a luat calendarul, a făcut zilele sul și le-a băgat în geantă. „Domnule, nu poți să iei toți anii aceștia și să-i bagi în sacoșă. Treizeci de ani nu sunt treizeci de foi și nici mii de foițe, sunt ani, sunt amintiri...” Niciun răspuns. Nu I-am condus și nu l-a condus nimeni pe scări și nu am mai auzit decât aceste vorbe, care nu erau cuvinte de stimă sau de afecțiune la adresa mea ci un ordin, ordinul unui bătrân general care-și trimite trupa în linia întâi ― „Ai toate drepturile să te revolți, dar cu nici un preț să nu încerci să devii un erou. Ai înțeles?” Omul care pleca era directorul Sahiei, Aristid Moldovan. Repudiat într-o oră. Demis într-o oră. Cineva a venit, a strâns pe cei reprezentativi, manechinele cu funcție și grad în comitete și comiții, și a decretat ― directorul este dat afară. Motivele ― multe motive. Explicațiile ― nicio explicație. Presupunerile ― multe, la toate colțurile unui studio speriat, bulversat...
     Mi-am amintit acest lucru în momentul când am văzut că această țară are douăzeci de eroi pe metru pătrat. Cei care au murit pentru libertate, acel ceva neștiut, nedefinit, dar simțit cu violență, ei bine, acei tineri, acei muncitori, acei soldați sunt eroi cu monument, sau mai bine zis cu viitor monument, dar acum, eroii zilei sunt alții, personajul zilei nu e Cațavencu, ar fi fost prea frumos, e conu Leonida, așezat pe baricadă însoțit de un cârd de Efimițe despletite, invocând un veritabil strigăt al libertății de opinie în maniera corului antic. Toți așteaptă cântecul sirenei emis de la Ministerul Culturii, ca să se poată lega bine de catarg precum Ulise.
     Mi-am amintit acum în plin eroism de un om care a plecat, după treizeci de ani, ducând un calendar și niște amintiri. Atât!
Un regizor inutil și un director „prea bunic”
     „― Am înțeles să greșească o dată, cu Maria Tănase, să mai greșească o data cu blestematul ăla de Pe unde am fost și am colindat, dar pelicula asta Cota zero este prea de tot! Adică noi suntem la cota zero, noi suntem niște idioți, muncitorii sunt vai de capul lor și tu trimiți filmul la Târgoviște și mai ia și premiul de regie și nu mi se spune nimic, trebuie să înmânez eu premiul și să beau șampanie cu impostorul! Un regizor inutil, netalentat, măcinat de complexe, un om care nu a zâmbit o dată cu adevărat; iar tu, tu ce ai păzit, crești ca un bunic toți nepoții acefali ai documentarului românesc. Noroc de cei de bună intenție, care m-au informat la timp. Noroc de existența unor oameni de bine! Am să strâng și juriul de la Târgoviște, să se dezică, îl pun eu la punct și pe Căliman, pe care nu eu l-am ales președinte ci voi. La Sahia este un club!” Cei prezenți au tăcut. Cel venit a urlat în voie, a anunțat că, documentarul este o avangardă a politicii de partid și a dat cu planul tematic de pământ. „Terminați cu artiștii, cu portretele de oameni, cu tot felul de eseuri idioate, cu animalele de la știință, am văzut un film cu furnici, furnici ne trebuie nouă? Politică! Documentele de partid le-ați citit?”
     Liniște! Moldovan a tăcut un timp și când nimeni nu se mai aștepta a spus — „Eu îl consider pe regizor un om talentat și a fost un juriu competent...”
     „— Dumneata să taci! Dumneata de fapt ce cauți aici? Sau nu ai înțeles atâta lucru ― nu mai ești nimic. În câteva clipe va veni noul director.”
     Omul acela, ușor adus de spate, s-a ridicat și a plecat. A doua zi am fost martorul unei scotociri prin sertare, unei aranjări de bagaje, pentru acel drum care s-a numit și se va numi umilință!
     Astăzi, tot ce va vedea lumina ecranului va purta și semnătura acestui om.
     Astăzi, când văd atâția eroi pe metru pătrat, când atâția oameni declară cât sunt de liberi, nu pot decât să vă spun că o parte din noi, chiar din cei tineri, nu mai poate să fie pe deplin liberă, fiindcă în fiecare zi a murit câte ceva, a trebuit să moară câte ceva... sau am omorât câte ceva!
     Ce facem acum?! Acum umblăm să ne răfuim, acum umblăm să ne pândim, să ne-o spunem verde, să biciuim, să ne târnosim, să ne reamintim că-n sângele nostru „curge și sângele martirilor de la '48, tocmai acum când ar trebui să adunăm foile acelea de calendar când speram, când rugam destinul, când eram înfrânți de propriul destin sau de un supradestin dirijat, să adunăm tot și să încercăm să ne reprivim. lar dacă mai suntem, atunci este bine! Și cât mai suntem, este bine! Cine-mi poate garanta acum acea redevenire din propria noastră cenușă! Cine poate garanta asta ca fiind o regulă. Există cenușa care aruncată pe câmp face să rodească pământul, dar exista și cenușa de urnă, adica acea stare de ireparabil.
     Cea mai mare capcană în care multă lume a căzut a fost aceea a extazului. În câteva zile extazul a fost cel care ne-a dat adevărata noastră față. Am spus tot și ce lapte am supt, fără niciun aparat de represiune. Nu a obligat nimeni pe nimeni să fie oportunist. Și câți au fost! Nu a obligat nimeni pe nimeni să fie nerușinați. Și câți au venit, Însoțiți de propria lor nerușinare. Nu a dat nimeni la mica publicitate locuri vacante, ale unei puteri provizorii și câți s-au înființat și câți le-au ocupat! Ce bucurie este acest extaz, ce armă diabolică de depistat conștiințe. Dictatorului i-a lipsit extazul! Altfel am fi fost morți.
Cum trăim adevărul?
     Deocamdată, vreau să vă spun credința mea în ceea ce privește libertatea unui artist. El este liber oricum și cu front și fără front, el este liber înăuntru! Nimic exterior nu îi va da o altă libertate și nicio libertate nu dă talent. Talentul este o povară, o măcinare, poate o boală de care suferă puțini. Libertatea oferă și posibilitatea de a confunda talentul cu o medalie. Și atunci, cu siguranță, cine iese în față este doar posesorul unei tinichele.
     Avem nevoie acum de adevăr în sensul „cum să fim” nu cum am fost! Tot ce dezvăluim este necesar și va fi necesar până la un punct. După care acest lucru s-ar putea transforma în autoflagelare. Libertatea a oferit șansa scrisului serios și iată a înflorit scrisul de scandal. Dictatorul a fost venerat 25 de ani și nu mai dorim să fie prezent încă 25 de ani chiar în formula pe dos. Nu recuperăm nimic din toate informațiile... nu ne recuperăm așa. Între „genialul bărbat” și „odiosul dictator” se poate pune semnul egal în tehnica publicității! Subiectul la zi suntem noi, nu el. A venit timpul când adevărul trebuie să fie pentru noi nu pentru el. Să ne numărăm filmeIe, să ne scoatem manuscrisele, șă știm ce gândeam noi despre artă, nu să numărăm castele și obiecte furate și reședințe și averi trufașe... pentru asta există judecători.
     Adevărul acum este în creația noastră, în filmele noastre nu în vorbe și planuri și propuneri și apeluri. Tot timpul apelăm, cu acea conștiință de sinistrați, tot timpul așteptăm, având aceeași stare de mers în cârje, Cuvântul aprobare a fost aruncat pe geam și s-a instalat confortabil cuvântul „acord”, care e tot o aprobare. S-au ales cei mai buni în timp ce acum două−trei luni se alegeau tot cei mai buni! De ce nu s-au ales cei mai răi de atunci? Jocul intelectualului cu adevărul poate fi fatal. Ruscanu a văzut idei și s-a înțeles că a văzut iele!
     Problema la zi este cât suntem de adevărați. Problema la zi trebuie să fie „cât suntem de vii”!
     Filmul documentar a renunțat la „planul tematic” și el a devenit „plan de filme”, iar cineaștii au făcut propuneri.
Între râs și plâns, cu planul de filme pe masa de lucru
     Am trăit câteva zile libertatea „opiniunilor libere” în propuneri de filme. Am auzit, atunci când filmam Cota zero, o rugăciune. O spuneau minerii în fiecare zi, când cu noaptea în cap intrau în inima pământului. „Duhule (ei nu se adresau lui Dumnezeu, fiindcă el rămăsese departe fiind în cer și pre pământ), deci, duhule ce stăpânești mânia muntelui, ajută-ne pe noi să ieșim teferi la suprafață”. Au existat câteva categorii de propunători ―
Categoria „sugativă”
     Adică cei ce au dat peste noapte de un subiect gras, revoluția! Adică cei fără idei interioare. Pliabili pe orice. Toate propunerile erau exterioare, nici una nu promitea redimensionarea unei idei despre revoluție.
Categoria nerăbdătorilor
     Brusc au fost repuse în drepturi diverse propuneri. Încărcate de aura „refuzate de dictatură”. Unele interesante, uneIe nu!
Categoria propuneri cu gir de autoritate
     Temele trebuie să aibă un colaborator. Unul la modă! Sau să descrie un personaj ajuns astăzi „la modă”. Adică nu contează de fapt adevărul ci de cine este el apărat.
Categoria celor ce încă nu știu ce să propună
     În această categorie cred. Și ea va duce mai departe destinul filmului documentar românesc. Cei care însă nu știu ce să propună se gândesc. Se întreabă care este rostul lor primordial. Dacă și-au pierdut rostul. Ce trebuie să facă?!
     Nu știu de ce, m-am gândit o secundă cu teamă la spusa unui proverb ― „de la iarba uscată va lua foc și iarba verde!”
Un alt adevăr
     Trăim acum un timp revoluționar. Un timp pe baricade. Unii se baricadează ca să poată gândi, alții ca să poată lucra. Există și locuri de închiriat pentru baricade. Ecranul, ziarul, piața. Filmul nu este o baricadă, râvnită, asediată... nu, el este un dar. Un dar pe care îl poate face un om bun. Un dar pe care-l poate face și un om rău, dar numai o dată. Pe când filmul este un dar de fiecare zi.
Schiță de portret
     Am învățat cum trebuie să fie un om nou. Am învățat și nu am înțeles o iotă. Am fost loviți în fiecare circumvoluțiune de ideea profilului comunist și tot n-am făcut mare lucru. Cum trebuie să arate un cineast tiber? Să fie un rebel fără cauză, un rebel cu cauză, un cutezător obraznic, un talentat incomod? Un dirijor brusc revigorat, care să-și ducă propria-i orchestră la epuizare?
     Un tip atent la ce se întâmplă, care să facă brusc un pelerinaj la Păltiniș?
     Un om care să arunce pe taler reforme și abia după aceea să se reformeze?!
     Un cineast liber trebuie să spună în fiecare zi, în fața fiecărei oglinzi, sau perete, sau faianță, sau tablou, nu sunt liber!
     Nu sunt liber pentru că fiecare în jur îmi spune contrariul.
     Nu sunt liber fiindcă sunt pândit de propria-mi operă.
     Nu sunt liber fiindcă stau în fața actorilor mei sau în fața realității în genunchi.
     Nu sunt liber fiindcă pot fi judecat în fiecare zi de mii de spectatori.
     Nu sunt liber fiindcă nu am voie să vorbesc. Pentru mine va vorbi o pânză albă.
     Nu sunt liber fiindcă nici un duh nu mi-a spus că am acest drept.
     Pe oameni nu-i cred. Oamenii mint.
     Și totusi sunt Iiber să aleg. Să aleg cât vreau să fiu de neliber.
O tardivă confesiune?!
     Bunul meu om, care ai plecat, purtând după tine un calendar. Ai fost umilit, sau poate nu ai fost. Eu cred că atunci, atunci când cineva te-a dat afară, nu a putut să suporte ideea că erai viu.
     Crede-mă, să stai director 30 de ani, ce garanție mai mare puteai să le oferi lor, ce dovadă mai mare de moarte sigură, ce liniște că destinul filmului documentar îl conduce o paiață... nu au suportat ideea că erai un om viu!
     Când ai plecat pe scări, umilit, neluat în seamă de nimeni, ai fost măreț. Pentru mine. Și e suficient. Uite, am nerușinarea să afirm asta. Am oportunismul să afirm asta. Pot avea și starea dictatorială să impun asta.
     Nu am să uit acea frază, „încearcă să nu devii acum un erou”, care a fost mai mult decât o mână întinsă, domnule Aristid Moldovan, a fost o lecție despre cum va trece timpul, despre ducere, despre înțelepciune, a fost decizia de aprobare ca să exist.
     Și, de atunci, domnule Moldovan, tot încerc să nu devin un erou. E atât de greu, atât de greu, de neînțeles cât e de greu!
 
 
(Noul Cinema nr. 2/1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: confesiune, documentar, documentarele sahia, laurentiu damian

Opinii: