Interpreți și roluri
În limbajul ei, mai „colorat”, Zaza îi spune „scorpia”. Rudele, persoane subțiri, o numesc „fata Zincai și a lui Alexandru”. Străinii îndrăznesc un „domnișoară”. Abia în final, bărbatul care o recunoaște o strigă „Leonora” și, după acest cuvânt, se instalează acel tulburător stop-cadru care ne lasă, câteva secunde, în vecinătatea unei ființe transfigurate de uimirea de fi auzit numele. De atâtea uri, de-a lungul filmului, eroina rostise „mă cheamă Leonora”, fără ca interlocutorii să dea prea mare atenție amănuntului! Chemarea de la sfârșit semnifică însăși recunoașterea câștigării unei identități umane, aspirația secretă și tenace a protagonistei. Nu este, desigur, prima data când, lucrând cu un actor,
Malvina Urșianu îl obligă, aș spune, să înoate împotriva curentului, să renunțe la unele habitudini, să-și supună talentul unor probe, mai dure poate, dar infinit benefice. Liliala, grațioasa
Mariana Buruiana, Ofelie chiar înainte de a fi urcat pe scena în rochia eroinei shakespearene, vine acum spre noi cu un chip a cărui seninătate nu înseamnă câtuși de puțin candoare, ci doar liniștea celui care își întrezărește drumul. O maturitate lipsită de asprime, dar mărturisind un îndelungat exercițiu al solitudinii (fata este distantă, ironică, „iremediabil obraznică”, zice cineva, dar cu cine trebuie), o teribilă voință de a nu rata șansa, răzbat în mișcările ei. Dacă avem, cum se spune, un ochi numai pentru ea — și, practic, secvența este construită în așa fel încât să avem — vom observa că, în momentul în care — la concursul de admitere — descifrează piesa impusă, actrița se avântă, parcă, spre flaut, temătoare în lupta cu instrumentul care ar putea să nu o asculte, pe când, în clipele interpretării unei partituri „liber alese”, statura artistei capătă verticalitate, curgerea stăpânită a melodie îi dau fetei liniștea și siguranță atât de mult râvnite. Toate aceste stări alunecă în dozaje extrem de drămuite, pentru că traseul eroinei nu cunoaște înălțări și surpări, destinul Leonorei nu se transforma în mod miraculos, el nu face decât să confirme o așteptare al cărei dramatism, mai mult bănuit deci mărturisit, a rămas în urmă. Prima pereche de pantofi nu a căzut din cer, Leonora a trudit pentru ei și sentimentul ascuns cu care Mariana Buruiana îi poartă în lume ara umili și nearătoși cum sunt îi așază în categoria unor prime victorii. Am cunoscut-o pe eroină străbătând străzile în „bascheți”, cântând la flaut în rochie de seară și în aceeași bascheți; ne despărțim de ea privindu-i înduioșați mersul încă în noile încălțări... Un traseu semiotic de-a lungul căruia somnoroase semne, ar picoti veșnic, fără atingerea celui care poartă asupra sa invizibilul bastonaș fermecat: actorul, actrița...
