REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Castelul din Carpați” – cronică de film


     Romanul lui Jules Verne „Castelul din Carpați” ispitise cândva (între cele două războaie) o companie germană. Marea actriță Dorothea Wyck chiar venise în România, în perioada prospecțiilor. Dar planul a căzut baltă. E drept că romanul acesta, spre deosebire de altele ale lui Jules Verne, nu prea are peripeții dramaturgice. Asta probabil, a descurajat pe acei producători. Un castel în munți și un mister născut prin utilizarea aparatelor de televiziune (invenție născută desigur din fantezia autorului de science-fiction) — aceste două elemente de aventură le-au părut neîndestulătoare. Dar se înșelau. Cineaștii români (scenariu: Nicolae Dragoș și Mihai Stoian, regie: Stere Gulea) au arătat că acel caracter epic, cam dezarticulat, era un avantaj, nu un obstatol; o calitate, nu un cusur. Una din trăsăturile literaturii lui Jules Verne este misterul. Iar unul din mijloacele de a produce mister este să lași lucurile pe jumătate neexplicate. Bineînțeles, cu artă; ba chiar cu o foarte dificilă artă a elipsei.
     Acțiunea petrecându-se în Ardealul din cea a doua jumătate a veacuIui trecut, cineaștii s-au gândit că nu poate lipsi ceva din spiritul revoluționar al epocii. Vreo cinci din personajeIe filmului, începând cu eroul principal (boierul Frîncu Slătineanu), luptă pentru idealurile naționale ale românilor din TransiIvania. Cum? Când ei sunt urmăriți pas cu pas de slujbașii Imperiului habsburgic? Ei emigrează când în Principate când în Italia, unde se bizuie pe un bătrân revoluționar, boierul Radu Gorj, foarte bogat și proprietar al unui extraordinar castel în Ardeal ― mai mult decât atâta nu știm. Ba chiar, eroul Ia un moment dat, întrebat ce a mai făcut, dacă a reușit să publice în revistele din străinătate protestul românilor se mulțumește a spune „prea multă treabă n-am făcut”. Dar tot el este acela care, deși condițiile nu sunt prea favorabile e dispus să meargă până în pânzele albe. În tot cazul, câtă conspirație este, e de ajuns pentru întreținerea unei atmosfere surde de mister, nesiguranță, incertitudine.
     Același caracter dramaturgic vag și enigmatic se găsește și la celelalte personaje. Frumoasa primadonă (Celebrissima Stilla cum îi zice publicul mondial) e de patru ori misterioasă. Întâi pentru că ea va fi cobaiul de experiență pentru un mare inventator care „descoperă” televiziunea. Al doilea, pentru că era obsedată de ideea că-și va pierde vocea, așa că înregistrarea televizuală ar trebui s-o intereseze. Al treilea, pentru că boierul progresist, bătrânul Gorj, proprietarul misteriosului castel era îndrăgostit de ea, trăia numai pentru ea și pentru vocea ei. Al patrulea, pentru că această frumoasă Stilla dispare brusc. Fugită? Asasinată? Sechestrată? Moartă din motive pur medicale? Nu se știe. Și asta, sigur, produce de asemenea mister. La care contribuie și faptul că frumoasei noastre i se aplică minunat imperativul categoric al vedetelor: „Fii frumoasă și taci”. Ea tace tot timpul. Cu excepția momentului când trebuie să cânte. Și ariile din Traviata pe care ea le cântă fie în carne și oase, fie în sunet și imagine, pe bază televizuală sunt de o neînchipuită frumusețe.
     Același mister cu privire la arderea castelului. Mai multe ipoteze răsar. Guvernul ÎmpăratuIul vrea să cumpere invenția și autorul ei, tânărul Orfanic (admirabil interpretat de Marcel Iureș, enigmatic așa cum se cuvine) pare a nu primi propunerea. Pe de altă parte, vede că și din alte părți invenția sa e amenințată. Și atunci preferă să o distrugă. Poate chiar, în grandomania sa de geniu pustiu, are sadica dorință ca marea lui descoperire să rămână un secret între eI și veșnicie? Nu se știe. Știm doar că la un moment dat zice: „Tăcere absolută se va așterne peste numele meu”. Și — ceea ce nu e ipoteză — chiar face să sară în aer toată electronica panoramă, cu castel cu tot. Ceea ce dă prilejul la impresionante imagini cinematografice.
     Dar finalul poveștii? Nici un final. Revoluționarii vor continua să-și urmeze idealurile, slujbașii ocârmuirii habsburgice vor continua să-i urmărească, pământul va continua să se învârtească în jurul soarelui, protagonistul va rămâne „fidel lui însuși”, nimic nu se va mai întâmpla însă așa cum cer legile suspensului și misterului, mai ales cele ale fanteziei jules-verne-iene.
     Și filmul Castelul din Carpați e foarte frumos. Foarte plăcut la văz și auz (partitura muzicală îi aparține lui Lucian Mețianu iar scenografia e semnată de Aureliu Ionescu). Ca actorie, avem cel puțin vreo zece actori care poartă o mască absolut personală, deosebită, ba chiar contrastând cu aceea a tuturor Cornel Ciupercescu, cu chipul lui alb de arhanghel, cu vocea lui categorică și calmă — contrastând cu figura întunecată a conspiratoruIui interpretat de Ovidiu Iuliu Moldovan, revoIuționar dibaci și ingenios. Amintesc că el e găsit ucis într-un bazin, dintr-o grădină italiană. Cine, cum, de ce l-a omorât? asta dinadins nu ni se explică. Tot foarte deosebită e mutra bonomă a lui Dorel Vișan, jovial, glumeț, harnic și neobosit în rolul lui Partenie. Deși apare și vorbește puțin Andrei Csiky zugrăvește perfect personalitatea Viceguvernatorului, orgolioasa, dar reținuta sa îngâmfare. Irina Petrescu este frumoasa „prințesă” Dora D'Istria, personaj autentic, prințesă autentică din neamul ghiculeștilor. Actorii au, toți, roluri de durată scurtă, dar de semnificație caracterologică sculpturală. Jocul lor e făcut din crâmpie; toate fragmentele de întâmplări din munții Carpați se adună, se amestecă cu altele, cu cele ale lumii italiene dintr-un mare oraș, cu cele ale unei recepții, un bal de o originalitate plastică și de un colorit care poate sta alături de balurile regizate de un Willy Forst sau de un René Clair. Iată un mic exemplu de artă cinematografică în detalii de atmosferă. Eroul român se plimbă pe străzile marelui oraș italian. Acompaniamentul sonor, muzical, este un ciripit. Din zecile de ferestre deschise, zboară afară mii de silabe, când mai languroase, când mai „pizzicatt”-e, cu acea vivacitate și continuitate verbală a conversațiilor italiene.Și este, cinematografic vorbind, ceva fermecător.
     Același lucru despre costumele semnate de Svetlana Mihăilescu. Toate sunt autentice și din materiale veritabile, astfel încât conturul fiecărui personaj se împlinește și prin culorile, și prin linia veșmintelor.
     Nu mai vorbesc de frumusețea peisajelor. Cineva spus că filmul acesta are și un al treilea autor, pe operatorul Valentin Ducaru. Și avea dreptate.
     În concluzie, filmul Castelul din Carpați e agreabil. Cred că va avea succes. Și cred că merită.
 
(România literară nr. 14, 2aprilie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: castelul din carpati film, cronica de film, d.i. suchianu, stere gulea

Opinii: