Documentarul lui
Tudor Giurgiu ne face cu ochiul încă din titlu, aluzie la filmul lui Steven Soderbergh,
Sex, minciuni şi casete video (Sex, Lies and Videotape, 1989) pentru a plonja cineveritabil în lumea regizorilor de nunţi. Cum altfel i-ai putea numi pe aceşti specialişti ai momentelor sublime care rămân în amintirea înlăcrămată de fericire a sute de cupluri care păşesc pline de speranţă spre eternitate prin ochiul de Big Brother al camerei? Filmul lui Tudor Giurgiu, rezultatul unei colaborări cu câţiva din aceşti artişti ai "celor mai frumoase momente", explorează vastul domeniu al kitschului absolut. Deşi rezultat al unei selecţii care probabil că a păstrat subiecţii cei mai relevanţi, sunt ferm convins că în spectrul profesional investigat, regizorul a dat peste acelaşi material şi aceeaşi sensibilitate "artistică". Şi, într-adevăr, personajele fac toţii banii, nu strecuraţi tandru-lubric în chiloţi sau în sutiene, nici ştampilaţi cu scuipinol pe frunte sau băgaţi în acordeon, înfipţi în buzunar lângă batistă sau trandafir, ci investiţi în peliculă. Tudor Giurgiu descoperă poveşti picareşti de artişti precum aceea a cântăreţului din Oneşti, George Ştirbăţ, cu cariera sa pe Broadway, a fotografului rural Petru Mănici, fost electrician în mină la Petroşani, a hollywodienilor fraţi Cucui din Braşov, stilaţi ca nişte mafioţi cu ştaif de Las Vegas, foarte preţuiţi de cuplul vedetist Prigoană - Bahmuţeanu, a fostului agent intervenţionist secţia descarcerări. De la un "regizor" la altul diferenţele "estetice" nu sunt de substanţă, ci de temperament, viziunea îmbracă acelaşi grandios, magnific prost gust ilustrat de filmuleţe de reclamă unde inimioare, porumbei, verighete etc. se unesc în irizări roz-violete eclatând ca laserul lui Vader din
Războiul stelelor pe fundaluri de bezea. În împărăţia kitsch-ului totul este frumos şi toţi fac frumos, de aceea nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Regizorul de nunţi a stabilit deja locurile de filmare, în general locuri încărcate de semnificaţie ale oraşului, de exemplu, „Masa tăcerii” pentru cei care doresc fior metafizic, „Poarta sărutului”, pentru cei care vor mai mult sublim, fîntâna oraşului cu efecte speciale sau "la barieră" peste care mirii îşi dau mâna, gura (din ciclul moscopolian "dă-mi guriţa s-o sărut") etc. Alteori, regizorul îşi permite gesturi avangardiste conducându-şi însurăţeii în zone nonconformiste, pe stadion de pildă, şi unde imaginaţia sa debordantă se concretizează în mici scenarii pline de semnificaţie. Aceste mici scenarii se realizează cu concursul a doi actori execrabili, însurăţeii tranchilizaţi de fericire care ascultă de maestrul de lumini care dă indicaţiile. Uneori aceste indicaţii au ceva imperios, o precizie de calcul matematic, însurăţeii aşteptând cuminţi momentul când pot să intre în scenă; alteori au ceva tandru, după temperamentul artistic al regizorului care încurajează cuplul prin propriul comentariu sugestiv, implicat ca într-o şedinţă foto pentru o serie de fotografii pornografice. În spatele meseriei se află o întreagă aventură, o poveste a descoperirii vocaţiei care face filmul nunţii o expresie a regăsirii destinale. O serie de informaţii copioase despre making of ne-a oferit la lansarea filmului coproducătorul Toma Peiu. Există un farmec indicibil al prostiei, iar el atinge un climax în momentul în care fraternizează cu kitschul. Într-un fel, lumea explorată de Tudor Giurgiu există în interstiţiul momentului privilegiat, realizând o utopie definibilă printr-o supralicitare a grotescului, grotescul fericirii. Limitele ridicolului sunt depăşite cu uşurinţă, însă pentru ridicolul ca atare nu există organ, micul filmuleţ vrea să eternizeze fericirea, iar aceasta este concepută după o reţetă infailibilă. O trecere în revistă a obiceiurilor de nuntă tradiţionale aşa cum le descrie, spre exemplu, Simion Florea Marian, îţi demonstrează distanţa astronomică de la scenariul ritual al nunţii ţărăneşti, la kitsch-ul enorm al nunţii filmografiate pe casetă, pentru eternitate. Tudor Giurgiu procedează ca un antropolog pe teren, îşi atrage subiectul într-o discuţie, îi câştigă încrederea şi-l motivează lăsându-l apoi se se prezinte singur. Chestiunea ridică o problemă de deontologie profesională, subiecţii ştiu că sunt filmaţi, dar nu ştiu că sunt ridicoli. Le pasă? Aici, regizorul deschide filmul spre comicul spumos al situaţiilor şi comicul de limbaj, acestea se află printre efectele scontate prin care depăşeşte cadrul documentarului spre un alt gen, al comediei. Prin această mişcare strategică, Tudor Giurgiu împuşcă doi iepuri dintr-un foc, ne oferă o informaţie documentară bine prezentată şi în acelaşi timp această informaţie devine suportul comediei cu concursul interesat de reclamă al participanţilor. Deşi o parte din ei mărturiseau că se află în căutarea originalităţii, a acelei amprente stilistice care-l identifică pe regizorul de film artistic, arsenalul lor se circumscrie aceleiaşi arii a improvizaţiei pe teme date: mici scenete cu simularea unor scene de seducţie, momente care încearcă să se ridice la înălţimea unei parabole, decupaje din cine ştie ce roză filmografie de două parale reinvestite de zvâcul artistic al regizorului etc. Cu toate acestea, Tudor Giurgiu nu are intenţia de a minimaliza până la anihilare acest univers paralel care îşi are "profesioniştii" săi, ei fac parte, într-un fel din breaslă, de aceea nu sesizăm nicio clipă vreo notă de sarcasm. În definitiv, ceea ce filmează Tudor Giurgiu presupune colaborarea între două instanţe, cameraman şi miri, ceea ce presupune acomodările într-o ecuaţie de gust. Aş zice că grotescul trebuie în mod onorabil împărţit între însurăţeii care evoluează în filmografia roz-bombon, de un burlesc-rococo a regizorului şi acesta din urmă care nu numai că şi-a creat un renume, ci şi echivalentul unei case de producţie şi un "stil". Filmul lui Tudor Giurgiu redeschide documentarul către un cotidian care-şi are rezervele sale nebănuite de spectaculos şi expresivitate, părăsind domeniul "reconstituirilor" şi rapelurilor istorice şi surclasând reportajul tip "actualităţi" care selecţionează grotescul după reţeta infailibilă a ororii şi execrabilului. Un merit în plus, filmul lui Giurgiu investighează un fenomen care fără să aibă factorul de impact care-l recomandă facil exportului de imagine proastă pe piaţa europeană, gen underground-ul mizerabilist al copiilor străzii, aduce în primplan o secvenţă din filmul vieţii româneşti. Nu rataţi filmul, veţi râde cu lacrimi. "E ceva frumos".
