REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Căsătorie cu repetiție” – cronică de film


     Gestul autorilor Căsătoriei cu repetiție — scenarist Francisc Munteanu, regizor Virgil Calotescu — este foarte de înțeles. Primul lor film, Buletin de București, a avut succes, succesul, vorba cuiva, ce plăcere!, de ce să nu-și ducă ei mai departe ideea, de ce să nu mai „tragă o dată” lozul asta atât de plăcut pentru toată lumea?
     Reacția publicului — care a dat năvala la seria a doua a Buletinului... este și ea de în­țeles. Publicul s-a distrat la Buletin de Bucu­rești, publicul a vrut să se mai distreze o dată la Căsătorie cu repetiție. Pentru că, avem - n-avem nevoie de iubire, dar de comedie avem nevoie... Cronicarul, ființă mai puțin veselă — de unde atâta veselie, când și-așa-i rău, și-așa nu-i bine, nici o laudă, nu-i destul de laudă, nici o critica nu-i destul de critică și de unde te uiți se vede altfel, — cronicarul pus față în față cu un asemenea fenomen de bună întâlnire între un film și publicul său, întâlnire mai mult paraestetică, nu are mult de ales. El sau se instalează — deplasat într-o stare de ultraexigență artistică și face fărâ­me-fărâme tot „produsul”, toată munca auto­rilor plus plăcerea spectatorilor, sau încearcă să priceapă cum devine „cazul”, încearcă, adică, o analiză mai curând sociologică decât cinematografică. Analiza unui succes. Ar mai fi o cale, aceea de mijloc, aceea pe care cresc și ciulini și trandafiri, cale pe care cronicarul, de regulă, o străbate ca un ghid ONT bine pregătit articulând clar și cu dicție: „priviți la dreapta un ciulin, priviți la stânga, un trandafir..."
     Din respect pentru autorii care s-au stră­duit să ne descrețească frunțile, din respect și înțelegere pentru spectatorii care abia așteaptă să Ii se descrețească frunțile n-aș merge pe calea asta. Aș merge mai degrabă pe calea cu înțelegerea.
     Vasăzică, seria a doua a unui film de suc­ces. Bis-ul! Pentru că, ce se înțelege în pri­mul rând din acest film este chiar ideea de bis. Daca Buletin de București n-ar fi fost un film, ci un șlagăr, publicul ar fi strigat: Biis! La acest bis neauzit, dar manifestat clar, au răspuns autorii. Cum? — ar fi prima între­bare. Răspunsul este: ca niște „cântăreți” luați prin surprindere. Ei nu se așteptau la un bis. Ei nu aveau altă melodie în repertoriu, filmul nefiind un cântecel nu se putea lua de la ca­păt, așa ca l-au luat și ei de unde au putut și l-au dus mai departe. Deloc secretoși, deloc misterioși, ei au vândut „pontul” chiar din ti­tlu: Căsătorie cu repetiție. Deci, cine a văzut Buletin de București știe, din capul locului, că cei doi tineri tăvăliți de ale vieții valuri, adunați și despărțiți tot de ele, se vor mai căsători o dată, la urma urmelor. Sinceritatea costa oricum, sinceritatea a costat și în cazul nostru. Prețul este lipsa de suspans. Acel „se însoară, nu se însoară, rămân nu rămân îm­preuna se, sau nu se îndrăgostesc de-adevă­ratelea”. care a mers la sufletul publicului de Buletin de București, absentează în mod fi­resc și motivat.
     După umila mea părere, însă, în mintea au­torilor absența acestui tip de suspans nu era doar motivată, ea era chiar programată. Pen­tru că ceea ce și-au propus ei sincer și decla­rat să ne arate, este tocmai cum s-a făcut de s-a ajuns de la o întâmplare cu buletin la un... cămin. Știind, sau simțind, sau intuind că spectatorul exact asta așteaptă să vadă. Pri­mul punct de contact cu publicul era asigurat din pornire. Al doilea — deși e greu de stabi­lit aici o prioritate — era dinainte câștigat. Pentru că al doilea se numea scurt și cuprin­zător: distribuția. Cine i-a văzut pe Mircea Diaconu și Catrinel Dumitrescu, pe Draga Olteanu-Matei și Octavian Cotescu, pe Rodica Mandache și Constantin Diplan (etc) în Bule­tin de București, este sigur că voia să-i mai vadă o dată și în Căsătorie... Ei sunt aici, nes­mintit, ba chiar echipa s-a îmbogățit cu un Radu Gheorghe serafic, pe post de profesor de muzica la „Bolentin”, cu un Mitică Po­pescu pe post de unchi fixat în demnitatea sa ca într-o armură, cu o Rodica Mandache „au­trement coiffee!”, la propriu și la figurat, pe post de mică mare maestra a combinațiilor matrimoniale, cu Mariana Cercel pe post de primăriță dârză și principială, cu Aurel Giurumia pe post de tată dornic să-și mărite fata, cu, adică, actori pe care publicul îi iu­bește și de la care așteaptă, ce, dacă nu să-I binedispună. Actorii — puși în „situații”, puși în valoare, de scenarist și regizor rând pe rând au răspuns cu toata ființa lor așteptărilor. O Draga Olteanu-Matei făcând cozonaci cu pălăriuța pe cap, sau dărâmând cu barosul zidul dintre două uși, un Mitică Popescu demn-adormit, purtând în brațe un borcan cu murături sau strecurându-se în pat în căme­șoaie de noapte „cu râuri”, un Octavian Co­tescu croșetând blajin (ce imagine dureroasă pentru noi aceea a marelui actor care astfel, și numai astfel, ne-a rămas acum: pe peli­culă), un Radu Gheorghe dirijând un concert nescris în fața unei orchestre inexistente, o Rodica Mandache candidă ciripindu-și „infor­mațiile” când la o ureche când la o alta, sunt imagini la care publicul reacționează cu un râs sănătos și fericit.
     Dar povestea? Dar căsătoria? Ei, aici e aici! Pentru că, în elanul lor generos, în pornirea de a-și delecta publicul cu cât mai multe situații, replici, momente hazlii, autorii au pierdut din mână tocmai povestea cu pricina. Înghe­suiți într-un „moment” Draga Olteanu-Ma­tei—Octavian Cotescu sau Draga Olteanu­-Mitică Popescu, sau un moment Radu Gheorghe—Mircea Diaconu sau Mircea Dia­conu—Aurel Giurumia, eroii principali nu mai au mare lucru de făcut, decât, evident, să se căsătoreasca la un moment dat, așa cum ne promite titlul. Și firește, interpreții lor, Catri­nel Dumitrescu și Mircea Diaconu, cu tot far­mecul personal, cu toată știința autoexploatării nu pot depăși cu prea mult situația.
     Spectatorul nu pare să observe acest lucru. El stă cuminte, ca la televizor, de altfel, multe secvențe au aerul unor „momente TV” - și așteaptă sa i se „dea” ceva de râs. Ade­vărul este că nu așteaptă degeaba. Căsătorie cu repetiție este o comedie care-și atinge scopul. Cum-necum și-l atinge. Oamenii intră în sala de cinematograf cu speranța, ies de acolo cu zâmbetul pe buze și acesta ar fi tot „fenomenul”.
     Dincolo de „fenomen”, am reținut avange­nericul-rezumat al primei parți, gândit și reali­zat în maniera comediei mute, și, mai ales, „prezentarea” Bucureștiului făcută cu toată dragostea și priceperea unui documentarist înverșunat care a fost și, iată, a rămas, Virgil Calotescu. Bucureștiul modern, pe care vo­cea lui Luigi Ionescu, cântând, tremurat și cu sentiment „Iubita mea din București”, îl în­carcă de tot parfumul Bucureștiului de ieri, de azi și dintotdeauna...
     O fi mult, o fi puțin? lată o întrebare la care din nou nu cronicarul, ci publicul tre­buie să răspundă.
     Iar publicul a răspuns. În felul lui.
(Cinema nr. 11, noiembrie 1985)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: casatorie cu repetitie film, cronica de film, eva sirbu, francisc munteanu, virgil calotescu

Opinii: