După Ţapinarii (1983), Lişca (1985) şi Sania albastră (1987) regizorul loan Cărmăzan are curajul de a re-naşte azi prin acest ciudat şi foarte interesant Casa din vis. De fapt, a spune „azi” este ceva, relativ, căci scenariul — descinzând, ca şi Lişca, din proza absoIut specială a lui Fănuş Neagu — a fost conceput încă din prima parte a anului 1989, aprobat şi intrat în producţie cam tot pe atunci.
E greu de spus (nu şi de bănuit) cum ar fi arătat filmul sau ce ar mai fi rămas din el în caz că nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat de atunci încoace. Oricum, ceea ce vedem şi judecăm acum reprezintă, după părerea mea, un act artistic deopotrivă de matur şi de necesar. Atât pentru autorii lui cât, mai ales, pentru contextul moral şi social în care filmul a ajuns să fie receptat.
Publicul nu se înghesuie la casă. Doar o anumită parte a lui a demonstrat până acum temeritatea de a trece peste prejudecăţi şi eventuale deziluzii anterioare, peste mizeria actuală a sălilor şi formula nefericită de publicitate. Odată depăşite aceste obstacole, puţinii spectatori încearcă, însă, o senzaţie ciudată. Ceva între surpriză şi satisfacţia (fie şi tardivă) lucrului îndelung aşteptat: între derută şi limpezire, stupoare şi încântare. Căci viziunea asupra existenţei noastre pe care o propune această Casă din vis nu este nici nouă, nici inedită: ea vine doar să confirme — şi o face într-un mod convingător — senzaţia de maculare umană quasi−generală, de fundătură morală fără remediu, atâta timp cât tradiţia balcanică, cu tot ce are mai rău în ea (comoditate, laşitate, şmecherie, indolenţă) obturează ferm orice tentativă de împrospătare, de deschidere şi înţelegere lucidă a resorturilor ce poartă vina eşecului, a neputinţei şi disperării.
Până de curând, proza lui Fănuş Neagu era privită prin prisma inconfundabilă a unui limbaj colorat şi expresiv, mai puţin însă prin caracterul frust, împins spre Iimita ce separă realismul de fantastic, detaliul existenţial de metaforă.
Universul prin care ne poarta filmul lui Cărmazan are marea calitate (dar şi defectul) de a fi cumplit de adevărat. O lume gregară s-a înstăpânit şi a distrus cu sârg tot ce constituise odată, de mult, frumuseţea şi puritatea satului românesc.
Astăzi, locul este murdar şi sterp. Urât şi caraghios, dezolant. şi inert. A fost suficientă doar o jumătate de veac (de singurătate?) pentru ca oamenii să (de)cadă în neputinţă şi tembelism, devenind propriile lor caricaturi.
Generaţia lui Chivu Căpălău (rol mare, pe măsura personalităţii excepţionale a lui Gheorghe Dinică) a născut — nici nu se putea altfel! — monştri. Babalete (un Horaţiu Mălăele regăsit, în sfârşit, la dimensiunea adevăratei sale valori) devine nu un accident întâmplător, ci un blestem emblematic. Lângă el, copiii mor, copacii se usucă, balta seacă iar noroiul devine o stare primordială. Drumul unic şi incert nu duce nicăieri şi poate de aceea tot ce trece pe acolo se contopeşte într-un unic aspect dezolant, fie că este nuntă, botez sau înmormântare.
Nu mai există veselie, ci doar trăire — arareori şi doar parţial satisfăcută. Dragostea dispare şi ea, sufocată între interesul meschin, curiozitate tembelă şi instinctul sexual primitiv.
Vica (primind toată forţa, expresivitatea şi frumuseţea stranie a Maiei Morgenstern) nu vine, ci este adusă în sat spre a fi „dată de probă” degeneratului fiu al lui Căpălău, care trebuie (?!) şi el să se bucure şi să se înmulţească.
Păcatul ei (copilul din flori, rod al unei bizare întâmplări de dragoste şi moarte) nu are nicio importanţă şi nici şansă de existenţă acolo unde nu mai există lege, ci doar pofte. Mândria şi înverşunarea cu care victima reuşeşte să se opună „violului” colectiv întărâtă, dar şi descumpăneşte participanţii. Răspopitul nu mai e în stare să spovedească (nici n-ar avea pe cine) şi atunci trage cu ochiul sau cu urechea, după care toarnă din vocaţie şi obişnuinţă. Socrul se îmbată şi vrea să-i crape noră-si capul pentru că aceasta şi-a permis să-i iasă din vorbă şi să-l iubească pe imberbul Onică — cel care, chiar dacă nu-i cine ştie ce de capul lui, e măcar normal. Adică mediocru, fricos, apatic, dezorientat...
Dumnezeu pare să-şi fi întors faţa de la aceste creaturi care, la rândul lor, par încântate să-i fi plătit poliţa părăsind biserica, acum lăsată în paragină. Aceasta să fie „casa din vis?” Posibil. Dar de visat nu mai viseaza decât Pavel, copilul!
Fuga pare să reprezinte unicul (şi inutilul) remediu pentru cine înţelege ce se întâmplă şi mai are puterea să se opună. Vica va reuşi să se smulgă pentru a doua oară tragându-I, ca pe un obiect, şi pe Onică, dar traseul este şi el pe cât de stereotip, pe atât de limitat. Refugiul−ideal înseamnă o cămăruţă sordidă de la marginea oraşului industrial (asta da casă… pe măsura visului!), la umbra insalubră dar „generoasă” a şantierului, acolo unde cumnatul Vasile îi promite urmaşului încă nenăscut un fel de tinereţe fără batrâneţe, dar şi fără nimic schimbat. Chermeza rămâne ritualul primordial şi unificator al acestei lumi perpetue, pendulând jalnic între coşmar şi mahmureală.
Vica a îmbătrânit şi ea, a obosit. Nu mai are pentru ce să lupte, şi nici cu cine. A înţeles că totul e zadarnic. Şi totuşi... există întotdeauna un rău şi mai mare. Al doilea său copil, dispare fără urmă, în indiferenţa generală. Ei. şi? — par să spună chefliii prăbuşiţi pe sub mese.
Iminenţa nenorocirii o poartă pe eroină spre biserica de care au uitat cu toţii. Din ea n-au mai rămas decât zidurile ruinate şi găurile ferestrelor, altfel străjuite de gratii! Altarul a devenit staul de vite. Doar acolo se mai poate afla mântuirea ori se poate naşte un nou prunc. Aceasta să fie singura speranţă?
Desigur, filmul tulbură. El îşi poate descuraja sau înspăimânta privitorii. E bun sau e rău acest efect pe care autorii par a fi scontat din pornire?
Spaţiul nu-mi permite să insist asupra micilor inabilităţi şi defecte (comentariul muzical, în primul rând, dar şi unele neglijenţe stilistice şi exprimări confuze care s-ar fi putut evita). În raport cu importanţa şi soliditatea demersului artistic, ele sunt insignifiante, chiar dacă regretabile.
Importantă rămâne însă autenticitatea operei, plus o anumită rezonanţă cu versul lui Kusturica, dar şi al lui Tarkovski sau Pintilie, impresie la care contribuie decisiv plastica impecabilă şi deosebit de expresivă a imaginii realizate de Cristian Comeagă.
Poate că acest film să fi sosit cu o oarecare întârziere în contextul culturii noastre, a nevoii acute de limpezire şi reevaluare de sine. Era însă de preferat să nu fi apărut niciodată?
