Am revăzut filmul lui
Dan Chişu înainte de acordarea Premiilor Gopo, fiind unul dintre filmele selectate pe lista scurtă cu 8 nominalizări. Filmul lui Dan Chişu se doreşte unul „minimalist”, economie de mijloace, decupaj verist din nocturnaliile unui cartier bucureştean, priză directă la personaj cu impresia că e „de acolo”, de după blocuri, limbaj crud fără complexe, şi în genere periferie, banal, mizerabilism, cu puţină tocăniţă melo etc. Lumea de noapte a lui Dan Chişu are şi un „buric” al ei, Non Stop-ul unde vinde de toate un rocker care trăieşte din amintiri, Achim (
Gheorghe Ifrim). Reţeta este simplă, ceea ce nu înseamnă că numaidecât asigură rezultatul scontat: mai multe poveşti care se intersectează la acest non stop prin protagoniştii lor, un şofer de taxi, doi tineri disperaţi să obţină bani dintr-un accident contrafăcut, Bodo (
Dorian Boguţă) şi Gelu (
Alexandru Papadopol), un ofiţer pensionat interpretat de
Ion Besoiu, Jeny (O
limpia Melinte) de profesie prostituată, Marian (
Tudor Smoleanu) taximetrist, Giani (
Adrian Tititeni) un peşte şi mafiot local, Tedi (
Cuzin Toma), un amorez venit să-şi ceară iertare de la iubita lui etc. Filmul lui Dan Chişu mi-a amintit de
Coffee and Cigarettes (1986, 2003) şi
Night on Earth (1991) ale lui Jim Jarmusch prin premisele de la care s-a pornit. Oraşul văzut noaptea prin câteva poveşti disparate sau prin simple întâmplări de periferie aduce o reinvestire decameronică a forţei faptului divers care nu răzbate în sfera publicităţii, a expresivităţii banalului pe care o are povestea spusă în tren sau la o cafenea, a forţei anonimatului de a revela un sens puternic. Întunericul este forma de anonimat numaidecât accesibilă la care apelează aceşti regizori, însă dincolo de ea funcţionează intensitatea unei întâmplări. I.L. Caragiale folosea această idee în Grand Hôtel „Victoria Română” într-un mod aproape cinematografic de desfăşurare a evenimentului nocturn, linşajul unui animal de către măturători, un scandal în stradă cu o femeie şi câţiva jandarmi etc. Banalul acestor întâmplări apărea exorbitat acolo de anxietatea lui „simt enorm şi văz monstruos” a protagonistului, dar linia de defăşurare a evenimentului avea ceva din răceala obiectivă a unei camera eye. De aceea ideea unui Bucureşti vizitat noaptea prin câteva trasee destinale nu este deloc rea. De aici încolo opţiunile lui Dan Chişu umplu rama tabloului. Dramoleta de cartier stă în prim plan şi mişcă filmul în cea mai mare parte a lui Tedi venit să-şi ceară iertare de la iubită nu poate intra în bloc pentru că nu ştie codul de la intrare, necreditabil aş zice, în cazul în care, cum este de presupus, nu vine pentru prima oară în acel loc. Telefonul i s-a descărcat şi nu o poate apela, iar mesajele trimise sub formă de pietricele în geam nu o conving pe iubita care este asistată de două prietene pe post de sfetnici înţelepţi în ale amoriului. De aici relaţia şicanatorie cu Achim, băiatul care ţine non-stopul şi care întreţine conversaţia cu Tedi, cu accente uşor rasiste presărate ludic. O altă poveste este a lui Jeni şi Marian, poveste în care intervine Giani după ce taximetristul cu frustrările lui îl anunţă pe acesta că Jeni ar avea de gând să fugă în Basarabia de unde a şi venit. Există ca în „Scaunele” lui Ionescu şi un cuplu Bătrânul şi Bătrâna (Ion Besoiu şi
Dorina Lazăr) care se ceartă din amintiri, depănând firul unor vechi ranchiune, cel mai credibil şi expresiv cuplu din film. Istoria lor este la timpul trecut, reiterată ocazional şi întreţinând suflul conjugal. Personajul feminin este colorat aici de afecţiunea pentru câinii maidanezi şi regizorul strecoară o aluzie la un real fapt divers, uciderea unui turist japonez de către aceştia. Povestea lui Bodo şi Gelu şi a micii lor afaceri cu accidente contrafăcute ne plasează în acelaşi univers al periferiei, cu oameni de prisos. Ce au în comun aceste personaje în afara întâlnirii lor pe care o ocazionează hazardul şi micul nonstop? În primul rând, eşecul. Toţi au eşuat în viaţa lor: cuplul de bătrâni într-o existenţă sterilă, lipsită de bucuria de a avea un urmaş, Gelu în tentativa sa de a pleca în Anglia, fapt de care se leagă speranţele întemeierii unei familii şi a bunăstării personale, Jeni în a sta alături de copilul său, Achim probabil în visul său de rocher etc. În al doilea rând, majoritatea sunt „buni”. Jeni este o fată „bună”, căzută în plasa unui ticălos, Achim este băiat bun când contribuie la întoarcerea lui Jeni acasă şi la fel şoferul Marian care se simte vinovat de delaţiunea sa şi îşi oferă serviciile ca Jeni să ajungă acasă, Gelu şi el nu e băiat rău, dar ar trebui să-şi găsească alte mijloace de a face bani, Bătrânul este dincolo de bine şi de rău, căutând lumânări în miezul nopţii pentru soţia decedată chiar atunci, pentru a nu vorbi de Tedi care cu toate amantele sale colaterale e băiat bun şi insistent şi nici iubita lui nu e fată rea, sentimentală şi tot o lacrimă de iubire. La finalul filmului, regizorul împarte cu generozitate calificative de bună purtare şi suflet mare, asigurând nota de melodramatism prezentă doar caricatural până atunci. Un al treilea numitor comun, cu excepţia Bătrânului şi a Bătrânei, este limbajul de cartier, şmecher-miştocăresc, violent şi fără maniere, dublat de gestul nervos şi conciliant, ne certăm, ne înjurăm, ne bârfim, ne turnăm etc., dar ne mai şi împăcăm. Băiatul bun, fata bună, bătrânul şi bătrâna cumsecade, spionând matern tot ce mişcă, sunt personajele lumii „la bloc” aşa cum o conturează Dan Chişu şi aici portretul nu e doar unul individual, ci un portret al cartierului bucureştean în intenţia regizorului. În orice caz, este cel mai bun film al lui Dan Chişu de până acum. Cu un alt scenariu decât al lui, cu evitarea unor clişee de gen, cu o aprofundare a personajului ar fi putut fi un film care să iasă din cartierul băieţilor de băieţi ai cinematografiei.