Într-o evaluare mai „la zi” a relațiilor dintre literatură și filmul românesc, ar trebui semnalată atitudinea noii generații de cineaști care caută în pagina scrisă mai mult decât șansa unei surse de inspirație. Întrucât proza — clasică sau contemporană — reprezintă, pentru unii dintre tinerii regizori, prilejul unei lecturi în cheie modernă, de-a lungul căreia recunoaștem îndrăzneala cinematografului de a-și apropia, cu inteligență, modalități fascinante de descifrare a însuși misterului artei. Nu este o întâmplare că, în aceste cazuri, tocmai proza cea mai refractară — în aparență — transpunerilor, s-a dovedit a fi o generoasă rampă de lansare mă gândesc la
Moara lui Călifar de
Șerban Marinescu după Gala Galaction, la
Lișca de
Ioan Cărmăzan după Fănuș Neagu, cărora li se adaugă, acum,
Cantonul părăsit, realizat după o mai veche scriere a aceluiași Fănuș Neagu, de către un cineast aflat la debutul său în filmul artistic, Adrian Istrătescu Lener. În granițele — totuși, restrictive — ale unui metraj mediu, autorul plasează ceea ce am putea numi „povestea unei povestiri”, călătoria protagonistului, un profesor cu îndeletniciri scriitoricești (
Dragoș Pâslaru), regăsirea unui fost coleg de facultate (
Șerban Ionescu), noile sale cunoștințe fiind tot atâtea prilejuri de trăire în marginea întâlnirii dintre realitate și metamorfozarea ei în literatură. Deconcertant, poate, pentru cei obișnuiți cu anumite ticuri binevoitoare ale cinematografului ce își anunță, într-un fel sau altul, trecerile din real în vis și — invers —
Cantonul părăsit izbutește alunecarea dintr-un plan în altul fără a recurge la treptele sau semnalele de avertizare; unele personaje evadează din literatură (din cea pe care o poartă cu el protagonistul), căpătând un chip, altele „ies din viață" prefigurând viitori eroi.
De aici, seducția pe care o degajă atmosfera filmului, apropiată — poate cea mai apropiată — fantasticului din proza lui Fănuș Neagu. Proiecțiile imaginare au o fragilă materialitate iar realul pare surprins în clipa tremurătoare în care apele lui trădează viitoare povești. Tânărul regizor Adrian Istrătescu Lener orchestrează totul cu un remarcabil simț al compoziției, plimbările prin câmpie, legendele spuse seara, la foc, călărirea în noapte, aparițiile bătrânei demult dispărute (
Beate Fredanov, adevărată încântare) nefiind doar secvențe asupra cărora se răsfrânge un surplus de strălucire, ci înseși articuțiile unei structuri gândite de un cineast cu o certă vocație, care și-a transformat acest film de început și într-o meditație personală asupra mereu tulburătoarelor raporturi dintre artă și viaţă. Poate că rigorile metrajului redus i-au încifrat unele intenţii, poate că anumite stângăcii inerente unui debut nu au putut fi evitate; dar, dincolo de toate acestea, cred că ne aflăm în fața unui nume pe care putem conta.
