Prea soft, prea stilat, pentru a fi un horror. Prea ca la carte în răsucirea modelului «frumoasa și bestia» pentru a fi un love story. Altfel spus, nu privim cu o silă care să ne întoarcă stomacul pe dos, cum un croitor iscusit, din frumoasa Granadă, singur cuc, își ia prânzul așezat tacticos, în fața unui mușchi de femeie, gătit la grătar sau în tavă, nu ne dăm seama. Ca orice domn, are alături și un pahar de vin, roșu, desigur, cum se cere. Și tot altfel spus, acel patetic «mi amor» din final cade aiurea, acceptat, poate, doar de spaniolii care una, două, stau cu mi amor pe buze. Dincolo de acestea, între cele două scene, sau pe lângă acestea, o bună bucată de timp privim nu fără interes studiata geometrizare a poveștii unui
Canibal, misterios doar prin deplina lui izolare și cvasimuțenie, pentru că, altfel, aflăm devreme cu ce se mănâncă ea, ca să spun așa. Regizorul Manuel Martin Cuenca nu pierde vremea cu înflorituri, cu piste false, în această coproducție spaniolo-română (Libra Film). Principala calitate a personajului, respectat croitor în urbea sa, este răbdarea. Poate sta la pândă minute bune pentru a-și răpune ochita victimă. Deschiderea filmului, cu acea benzinărie în noapte, în pustietate, durează, în timpul nostru subiectiv, o veșnicie.
Canibal nu se grăbește, face totul pe îndelete, acționează doar la capătul unui calcul bine pus la punct. Unui astfel de tip, trebuia să-i corespundă, în planul lucrului cinematografic, o înaintare prin elipse, prin tăieturi bruște, neinsistente și mai ales, curate, un fundal sonor incitant, organizat, în special, prin captarea zgomotelor naturii, ale străzii. Nu-l vedem ciopârțind femeia, ci tresărim ușor doar la pregătirea satârului, ales cu știință, pentru a porționa un trup frumos, depus cu multă grijă pe o masă curată, pregătită ca un loc de muncă. Habar nu avem cum se debarasează de părțile necomestibile sau netrebuincioase ale anatomiei umane, repet, totul este aseptic. Constatăm numai că individul, salutat cu stimă de colocatari, are frigiderul burdușit cu pungi de plastic pline ochi. Chiar și atunci când o vecină cu probleme familiale, româncă maseuză (
Olimpia Melinte), caută moartea cu lumânarea, întrându-i în casă, tot cerându-i ba una, ba alta, nu se grăbește. Fata, zglobie, sparge doar ritmul filmului, nu și tabieturile eroului. Regizorul are o anumită stăpânire a fluxului narativ, când amenințător, când nu, dar mereu întunecat, până către jumătatea lui. Paradoxal, tocmai după ce răsare Nina (aceeași Olimpia Melinte), sora tinerei românce, alarmată de dispariția acesteia din urmă.
Din fericire, compatrioata noastră, despre care nu voi înceta să spun că este o actriță muzicală, ceea ce înțeleg eu prin asta fiind darul de a trăi stări care se topesc unele într-altele, într-o curgere mereu surprinzătoare, mereu emoționantă, aproape că preia filmul asupra ei. Fata a intrat, și ea, în gura lupului, cu o înduioșătoare bună credință. O altfel de vecină, care mai mult ajută decât cere. Primește cu candoarea omului bun ceea ce i se oferă, o mare sumă de bani, răspunde cu o cuceritoare naturalețe. Ne este limpede că ea va schimba povestea. Autorul a ținut, neapărat, să ne atragă atenția. În timp ce Alexandra, sora dispărută, văzuse pungile din frigider și se mulțumise să exclame, vesel, «a uite, numai carne», Nina, vrând să-i facă o surpriză bărbatului, anunță că a gătit paste, pentru că «nu a găsit nimic în frigider». Replică inutilă, se înțelegea că bărbatul se debarasese de provizii. Chiar dacă filmul începe să alunece rău de tot, împins la vale de un soi de inabilitate în a găsi soluția adecvată, a o privi pe Olimpia Melinte este o bucurie. Ea salvează momentul, altfel stângaci, al mărtirisirii: «Eu am omorât-o pe Alexandra. Am ucis și alte femei. Le mănânc». Scurt și cuprinzător. Actrița îl privește ca pe unul tocmai spunând o glumă, nu are cum să creadă enormitatea destăinuirii, de aceea, la început, nici nu pare înfricoșată. Încet, o neliniște se instalează, atât cât să nu dea de bănuit, pentru că hotărârea a fost luată. Provocând un accident, își alege moartea. Interpreta își merită pe deplin nominalizarea la premiile Goya. Cariera internațională îi este deschisă.
Imagine: Iulia Voicu