Interviu cu regizorul polonez Bohdan Poreba
— Stimate Bohdan Poreba, sunteți regizorul primei coproducții româno-poloneze Trenul de aur, după un scenariu de loan Grigorescu, film care a avut de curând premiera. Ce puteți să ne spuneți acum, după succesul de la „Patria”, care este impresia dv. la prima întâlnire cu publicul românesc și în general impresia asupra acestei premiere?
— O atmosferă impresionantă... Totul a fost extraordinar!... M-au impresionat gazdele, felul cum am fost primiți... materialele publicitare, care au fost Ia înălțime... și mai ales publicul, reacția lui la film!...
— Câteva cuvinte despre Trenul de aur, despre colaborarea cu partea română...
— În România mă simt ca Ia mine acasă. Am spus lucrul acesta nu o dată. Încă de la începutul colaborării cu loan Grigorescu, acum unul din cei mai buni prieteni ai mei, am simțit că totul o să decurgă minunat. Și așa a fost, o calaborare extraordinară, pe care o doresc și la viitorul film, o a doua coproducție dintre cinematografiile noastre ale cărei prime date le-am și discutat deja la Varșovia, cu ocazia premierei filmului Trenul de aur în Polonia. Și poate vom lucra cu aceeași echipă, cu același director de producție, cu excelentul operator care este Marian Stanciu și ceilalți... Mă leagă o mare prietenie de ei, ca și de minunații actori Mitică Popescu, Dan Condurache, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu... Am spus, de câte ori am avut ocazia, că sunt îndrăgostit de actorii cu care am lucrat. Joacă cu bucurie și plăcere, au un farmec al lor deosebit, și au dovedit că sunt adevărați patrioți. Teatrul românesc este pentru mine unul din cele mai valoroase teatre din lume. N-a fost dată să vin în România și să nu-mi fac timp să merg la câte un spectacol!...
— Filmologia dv., care numără peste 15 titluri, trei dintre cele mai bune filme difuzându-se și la noi (Hubal, Jaroslaw Dobrowski și Unde apa e limpede și iarba verde) trădează un regizor implicat în social, în istorie și ideologie, un adept al filmului politic...
— Toată activitatea mea în domeniul cinematografiei a fost legată de căutarea rădăcinii, a raționalismului politic polonez în ceea ce privește omul, afirmarea sa plenară și apărarea măreției lui.
— Școala poloneză de film s-a impus pe plan mondial în primul rând printr-o originală vocație politică, dovedind o apetență specială pentru filmul politic. Creația fiecărui cineast de frunte reflectă în particular această trăsătură generală. Orientându-ne și după filmografia dv., se poate spune că filmul politic este un gen preferat. Cum se explică această vocație specială?
— Înainte de toate trebuie să vedem ce este politica. Dacă vom înțelege ceva ce aduce cu prestidigitația, atunci putem să ne numim scamatori, nu artiști, nu oameni. Politica înseamnă participare directă, conștientă la marile probleme cu care e confruntată patria, răspundere față de destinul național. Totul în cultura universală e legat de politică. Având în vedere că Polonia se află în centrul Europei, e obligatoriu să te ocupi de politică. Și s-o faci curajos, la vedere, nu aplicând politica struțului. Sarcina artei este de a cunoaște profund omul și tot ce e legat de el. A fugi de potitică înseamnă să fugi de problemele omului, de unul din factorii principali ai vieții. În această accepție mă preocupă, politica. O dovedește însăși fișa mea biografică și artistică de până acum când sunt în fruntea Casei de filme „Profil” și directorul teatrului dramatic din Gdynia. Am fost în primele rânduri... Toată viața am intrat în tot felul de noduri gordiene...
— Pe care le-ați dezlegat, bănuiesc, favorabil. Cu ce mijloace artistice, m-ar interesa?!
— Cred că veți înțelege dacă vă spun că eu sunt, ca regizor, o încrucișare a două direcții, a două pasiuni: filmul documentar și teatrul. În teatru cel mai mult îmi place convenția teatrală, iar în film concretul. În tot ce fac pentru scenă, caut să fug de naturalism, să gândesc realul prin intermediul metaforei. Vizez realismul poetic... Nu-mi place arta rece, matematică... Filmul polonez e dramatic și tragic... Am încercat să realizeze câteva filme fără să mă folosesc în nici un fel de ficțiune, de proza de ficțiune, ci numai de document, ca în penultimul meu film Catastrofă în Gibraltar, dedicat generalului Sikorski, marele conducător al unităților militare poloneze, sau ca în Hubal, cel mai bun film al meu, care deține recordul de spectatori în Polonia. În film m-a interesat și mă interesează constant tema continuității statului polonez. Preocuparea mea principală a fost și este să arăt că poporul polonez a rămas identic, că și-a păstrat independența națională prin apărarea identității naționale. Așa se obține libertatea și deschiderea spre lume. Deci cu cât ai mai mult sentimentul identității naționale, cu atât mai mult ești deschis pentru alții. Shakespeare n-a fost numai un mare dramaturg, un artist universal, ci în primul rând un mare englez. Același lucru se poate spune despre Moliere, Cehov, Mickiewicz, Eminescu... Când te simți bine în casa ta, vrei să împărtășești și altora sentimentele tale.
— Cum o face filmul polonez cu atâta talent și consecvență ! Câte case de filme sunt în Polonia?
— Șapte. Iar de curând s-a înființat o alta, numită chiar „Dom”, dedicată tinerilor, care se ocupă numai de problema debutanților. Până acum fiecare Casă avea sarcina să realizeze câte două debuturi pe an, așa că...
— De când sunteți directorul Casei de filme „Profil” cu care a colaborat Casa de filme 5 pentru Trenul de aur?
— Din 1975, de când am înființat-o.
— Ce profil are...„Profil”?
— Profilul polonezului contemporan, care să respecte tradiția, trecutul național, care să știe să tragă învățăminte spre a răspunde în prezent și în viitor pentru soarta sa și a națiunii sale.
— Ați putea, într-o formulă, să-mi spuneți care este, după opinia dv., pulsul actual al cinematografiei poloneze, pe care o știm ca pe una din cele mai originale și puternice școli din lume?
— Lupta dintre tendințele negativiste și cele care caută soluționări conștiente, realiste, în lupta pentru depășirea momentului, a crizei; lupta dintre libertatea absolută a artistului, așa cum o înțeleg unii, și răspunderea socială a artistului, ca principalul continuator al tradițiilor poporului. Aceasta este tendința pe care o apărăm noi. Trebuie să apărăm casa, temelia ei. Într-o casă poți să mai strici una, alta, să mai muți o mobilă, să mai dărâmi acoperișul... dar să strici temelia, asta nu, niciodată! E ca și cum ai dărâma toată casa.
