REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Când se lasă seara peste Islaz: „Comoara” – cronică de film


     Dacă așa stau lucrurile, dacă Porumboiu a avut de gând să facă un documentar despre o anume întâmplare povestită de cineva, despre o posibilă comoară îngropată înr-o curte și, apoi s-a întors din drum, îndreptându-se către ceea ce am văzut noi, acum, înseamnă că ficțiunea umilește, încă o dată, realitatea. Nu aș spune, asemenea unui coleg francez, că el realul, urlă de bucurie, ci mai degrabă se face mic, se retrage cu câțiva pași înapoi, lărgind spațiul metaforei, pentru ca apoi, asemenea unui animal la pândă, să poată ataca mai în voie. Este, într-un fel, un principiu drag lui Corneliu Porumboiu, mai ales cel din Polițist, adjectiv cu care Comoara mi se pare a avea cea mai strânsă rudenie. Acolo - așteptarea. Aici - căutarea. Și colo, și dincoace, la capătul lor, ne trezim acolo unde nu ne-am fi așteptat. Costi (Cuzin Toma) este un tată care nu vrea să-și dezamăgească fiul, aflat la vârsta poveștilor. Puștiul știe că părintele său nu o fi el Robin Hood, din aventurile căruia îi tot citește, dar, că se ține de cuvânt. Încrederea copilului va fi răsplătită în final. Între cele două capete, încape cam tot ceea ce ne însoțește prin viață: iluzii, himera viitorului, fantoma trecutului, protecția cotidianului mediocru. Și mai încape ceva: cinematograful. Cu puterile lui de a transfigura, de a se hrăni din tristețea derizoriului, de a îngropa istoria și a o dezgropa fulgerător. Nu știm mai  nimic despre omul nostru Costi, pereții casei în care locuiește cu nevasta și băiețelul sunt golași, tăiați doar de orizontala liniei unei canapele. Privirea nu are de ce să se agațe, este lăsată să plutească peste o suprafață netulburată, ca și în secvența discuției cu vecinul Adrian (Adrian Purcărescu), aflat la ananghie, venit să ceară un împrumut și revenit, probabil după o scurtă chibzuință, pentru a-i detalia povestea unei comori ascunse în curtea casei părinților săi, din Islaz. Discuția dintre cei doi este proiectată pe un perete (mi-am amintit de faimoasele spații albe din spatele personajelor din filmele lui Elio Petri), într-un răbdător cadru-fix. Nuditatea decorului va fi răsplătită de mutarea acțiunii în spațiul presupusei, misterioasei comori, în curtea năpădită de o vegetație haotică, mai-mai să acopere zidurile vechii case lăsate de izbeliște. Un freamăt, o neliniște cutreieră lăstărișul acela crescut nestingherit, dar nu suntem lăsați să ne gândim prea mult la ravagiile timpului. Specialistul în detectarea metalelor (Corneliu Cozmei), tocmit de Costi, sparge liniștea cu țiuitoarea lui de aparat, care guiță caraghios la fiecare bănuială a apropierii de feroase sau neferoase, concurat, din când în când de o sculă mai performată, mai a zilelor noastre, un calculator plimbat într-o exasperantă lentoare peste solul cu pricina. Calmul bărbatului scoate din sărite. Nerăbdarea crește, pe măsură ce se lasă seara peste Islaz, exact, acolo unde a avut loc faimoasa Proclamație de la 1848, amănunut pe care nevasta lui Costi (Cristina Toma), firoscoasă ca mai toate nevestele din filmele lui Porumboiu, nu a neglijat să-l ia în calcul, într-o scurtă, albă evocare istorică de tot hazul, pereche a analizei pe textul de muzică ușoară din Polițist... Tezaurul nu dă să se ivească, dar istoria își face loc printre amănunte anodine despre familia vecinului Adrian și avatarurile ei. Pe acolo pe unde se scociorăște a fost cândva o cărămidărie, casa a fost, apoi, naționalizată, redobândită, transformată când în club, când în local de noapte, până la a fi părăsită. Între două lovituri de cazma, istoria își face loc, strat cu strat. "Între farsă și o blândă ironie, Porumboiu reface portretul României moderne", scria Juliern Gester de la “Libération”, unul dintre nu puținii comentatori străini de la Cannes, care au înțeles substanța filmului cineastului nostru, neamețiți de micile jocuri ale unui Godard de altădată (pagina de carte mare cât tot ecranul, lectura de pe calculator etc.) Iar când comoara chiar apare, sub forma unor depozite de acțiuni Mercedes, dintr-o groapă săpată în miez de noapte, cei trei bărbați își vor fi consumat toate stările proprii unei astfel de aventuri: încordare, enervare, neîncredere, lehamite, acuze reciproce, cel mai stăpân pe sine fiind specialistul cu detectorul, care, oricum, nu avea nimic de împărțit. Excelent amatorul Corneliu Cozmei, actor înnăscut, remarcat de ziarul “Le Monde”, care i-a dedicat chiar un mic portret. Detașat de agitația celor doi, fără vreo pretenție la o eventuală răsplată mai grasă, își face treaba cu o superioritate vag sfidătoare. În raport cu el se definesc și vecinii noștri, diferențele dintre ei fiind subliniate de felul cum iau în posesie comoara. Criticii francezi au folosit cuvântul cu dublu înțeles, butin, care înseamnă pradă, în cazul de față poate prada piraților. De altfel, cronica din “Libération”se chema chiar "Le trésor", enfants de butin, expresie din povești. Pentru a nu-și dezamăgi fiul iubitor de astfel de pagini citite seara, Costi cumpără bijuterii cu ghiotura, 'și asta, și asta', pe care le aranjează în lădița ruginită. Cu alte cuvinte, inventează o comoară, ca la carte. De dragul copiilor, al poveștii? O boare sentimentală, neobișnuită la Porumboiu, adie peste finalul unui film altfel lucrat la rece, matematic, cu tăieturi bruște, din zmucitura cărora abia apuci să te reinstalezi. 


 
 
 
 
 
 
 


Galerie Foto

Cuvinte cheie: comoara film, corneliu porumboiu, cronica de film, magda mihailescu

Opinii: