Experienţa fiecăruia dintre dumneavoastră cu acest film va fi una mai mult decât personală. Dat fiind că are o istorie, pe cât de scurtă, pe atât de tulburătoare, că nu este scos la lumină de intenţiile creatorului său şi poartă, superb de altfel, emblema "nesfârşit", de astă dată privirea din sala de cinema te adânceşte din experienţa de spectator în cea de arheolog.
Suntem aproape martorii neangajaţi ai unui experlment în care intri cu conştiinţa faptului că biografia filmului şi a autorului său vor apăsa puternic pe ambreajul emoţional. Lectura însă te adânceşte tot mai mult şi mai mult în culise, în datele de producţie pentru că e adevărat, filmul se mişcă greu, are burţi, sunetul nu este finisat, carenţele lui se văd cu ochiul liber. Dar încasezi fiecare poticnire ca o lovitură în plex. Şi din spectator te trezeşti martor fără voie în laboratorul creaţiei, în mintea autorului, pe culoarele nesfârşite ale unei opere rămase deschise pe care tu, ca spectator, într-un fel sau altul, ai obligaţia s-o desăvârşeşti.
Fiecare revenire a autorului asupra operei sale înseamnă o recreare a ei. Ca şi în cazul lui Buchner cu "Woyzeck" sau al lui Gogol cu "Suflete moarte" sau al lui Mahler sau al altora, nu vom şti niciodată cum ar fi arătat filmul final al lui Cristian Nemescu - cu siguranţă ar fi fost un altul, cu alte valenţe si interpretări. Însă ştim, datorită ideii excepţionale (destul de riscante din punct de vedere marketing) a producătorilor de a nu interveni în operă, că acest film este 100 % Cristian Nemescu. Autorul respiră prin toţi porii filmului său şi asta este cel mai important, iar ceea ce respiră este aer curat.
Scheletul dramatic e bine construit, iar stilistic, filmul conturează frumos universul distinct marca Nemescu. Nu mai suntem la bloc, suntem la ţară, în Căpâlniţa. Regăsim parcă acelaşi cuplu din Poveste la scara C (acelaşi Alex Mărginean şi Maria Dinulescu), aceeaşi tensiune a unei excitaţii aproape onirice din Marilena de la P7.
El o iubeşte în secret, ea nu-l bagă în seamă, preferându-l pe unul dintre americanii din echipa NATO care tocmai a fost întârziată din drumul ei spre Kosovo de Doiaru (Răzvan Vasilescu), şeful de gară şi tatăl fetei. Aprobarea de a pleca din gara de la Căpâlniţa e ca pierderea scrisorii - pretextul perfect pentru ca aparatul de filmat să se plimbe dezinhibat printr-o comunitate, amorţită parcă de atâta vis american, şi să spună poveşti de dragoste, intrigi sociale, nelinişti mărunte. Iar în locul lui Dandanache Agamemnon - străinul care tulbură ordinea si marchează destine - vin americanii -întruchiparea în carne şi oase a visului unei naţiuni fără investitori, dar cu un bun lider de sindicat. Şi cu atât mal absurd totul, cu cât aceştia, îmbrăcaţi în uniforme de armată, nu îşi conştientizează rolul de salvatori. După plecarea lor, totul se schimbă: unii mor, alţii se trezesc din visare: California e departe, Bucureştii-s mai aproape.
Se râde mult, aproape incontrolabil. Până la genericul final.
