În orice timp al istoriei, și-n orice punct de pe glob, grandoarea construcțiilor înălțate de om își găsesc, mai devreme sau mai târziu, necesara — și, uneori, insolita — reflectare în conștiința artistică a oamenilor... Să nu ne mire, deci, apariția unui film precum Cale liberă — dedicat constructorilor metroului bucureștean într-un moment când bilanțul acestei temerare acțiuni constructive este departe de-a se fi încheiat, deși spectaculozitatea rezultatelor înregistrate pâna acum îndreptățește gestul artistului: oricare i-ar fi, acestui gest, anvergura.
Cu toată simplitatea evidentă a tramei (scenariul lui Romulus Lal pare liniar, acumulând fără să construiască), o posibiIă „cheie” a filmului ar fi (de căutat, nu și de găsit) în cuvintele prin care eroul principal inginerul Truică, explică tovarășilor săi de muncă — până atunci, constructori de baraje — specificul lucrării pe care sunt chemați s-o facă (citez din memorie): «...un metrou se construiește invers decât o casă: întâi turnăm acoperișul, apoi săpăm sub el...». etc.
Așadar, promisiunea unei viziuni aprofundate a lucrurilor — un „zbor adânc” prin subteran și, nu mai puțin, prin cugetul și simțirea celor ce muncesc acolo cu toate ale lor, bune și rele; cu îndrăzneli și reticențe, cu idei-forță și idei-refugiu, cu eșecuri parțiale, dar aproape instantaneu remediate (căci munca în subteran nu-ți prea permite să greșești), cu sacrificii inerente și cu abnegații asumate, în sfârșit cu încununarea finală a tuturor acestora.
Să mai spunem că, din toate acestea — sau din atâtea altele, câte ar putea intra în discuție filmul reține și oferă prea puțin? Sau că „ecuația artistică” ce le înglobează este prea puțin convingătoare?... În măsura în care poate fi considerat regizor, Nicu Stan pare dotat mai degrabă cu o (neselectivă) capacitate de asimilare decât cu forță și fantezie creatoare — situație necompensată de o solidă formație culturală ori de măiestrie în orchestrarea interpreților.
De aici, simplismul ezitant al regiei, lipsită de știința progresiei dramatice și de siguranța tușei — la care se adaugă absența efectelor de contrast plastic între imaginile prezentului și secvențele de flash-back, ca și partiturile prea puțin ofertante (sau solicitante) destinate actorilor; ceea ce face și mai evidentă simplitatea tramei, subliniindu-i defectele (și nu împlinirile) și „împănând” filmul cu dese (și uneori lungi) momente de plictiseală.
Și e păcat... Nu numai pentru că „materialul de viață” care a inspirat filmul merita — evident — o tratare artistică superioară; ci și datorită faptului că, măcar la modul potențial, povestea propusă de scenariu nu pare lipsită de anumite calități (pe care, desigur regia urma să le preia și să le dezvolte, să le adânceasca și să le potențeze etc.).
Așa, spectatorul acestui film trebuie să se mulțumească cu o singura secvență de intensă și autentică emoție: cea a dezamorsării bombei (secvență-n care-și dau măsura talentului și a capacității lor creatoare Dorel Vișan, Florin Zamfirescu, Emil Hossu); precum și cu surprinderea, în plan secund, a unor (reale) scene de muncă: care dau filmului o — necontestată probabil, dar cu atât mai prețioasă — valoare de document.
