REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Câinele japonez în poiana lui Iocan


     Acolo unde s-a născut veşnicia, adică la sat, cum suna apoftegma blagiană, pensionarul văduv, Costache Moldu (Victor Rebenciuc), îşi contemplă de pe prispa casei avariate de inundaţie propria singurătate şi un viitor incert.
     Atitudinea moromeţiană a personajului, echivalentă simbolic a unui tragic quo vadis, „Niculae, unde mergem noi, domnule?”, face vizibilă înrudirea cu ecranizarea lui Stere Gulea a celebrului roman al lui Marin Preda, "Moromeţii", relevându-se într-un recognoscibil aer de familie care probează afinităţi profunde. Ca şi originalul Moromete, Costache este un reflexiv, un sucit, un viclean, temperamental, mirosind capcana întinsă de autorităţile locale pentru a-i cumpăra cu un preţ foarte ieftin pământul pe care-l păstrează la o adică pentru fiul rătăcitor. Numai că aici intervin şi diferenţele majore. Acest alter ego moromeţian nu este indicibil legat de glia strămoşească încât să n-o părăsească în cele din urmă cu o modestă valiză pentru a pleca în… Japonia. Multitudinea de cadre fixe care înregistrează mişcările lui Costache într-un spaţiu strâmt sau fixarea sa, în cerdacul casei, într-o cameră unde este bărbierit, în faţa pragului uşii de la intrare sugerează acest static propriu meditaţiei, solitudinii, devenind expresii ale reflexivităţii moromeţiene în faţa lumii. Costache este retractil, uşor arţăgos, sensibilitatea sa nu se lasă comunicată uşor, o anumită stângăcie brutală o însoţeşte. Leanca (Alexandrina Halic), o vecină grijulie şi evident ataşată, încearcă să-i câştige atenţia, iar acesta o ignoră deliberat, seniorial, aşa cum lui Gabi (Ioana Abur) învăţătoarea părăsită de fiul său, Ticu (Şerban Pavlu), îi refuză gestul de gratitudine care de fapt mărturiseşte o iubire care nu s-a stins faţă de fiul său. O mostră tipică de behaviorism moromeţian îl relevă scena de la cârciumă când fiul venit să-şi ia acasă tatăl care a băut prea mult este făcut să aştepte cu o poveste ocolită despre bătaia încasată de către un consătean care a pus pe tapet de o manieră abrupt-injurioasă episodul cu învăţătoarea cu care Ticu urma să se căsătorească. Tatăl îi reaminteşte fiului de culpă şi de faptul că el a păstrat neştirbită onoarea familiei ca un adevărat patriarh, plătind în locul lui ceea ce era de plătit. În spotul luminos pe care-l fac farurile maşinii în noapte pe ghizdul fântânii din sat are loc un fel de reglare a relaţiei dintre tată şi fiu, spunerea celor pe care le-a ţinut adânc în el acest Moromete taciturn şi pieziş. Cel de-al doilea fapt remarcabil al filmului lui Jurgiu sunt câteva grosplanuri, iar cea mai reuşită secvenţă ne înfăţişează un Moromete pe cale de a fi ras în tinda casei sale, moment important pe care-l marchează şi şervetul alb ce-i înconjoară gâtul, sporind caracterul ceremonial al operaţiunii. Tânărul care-l săpuneşte încearcă să încălzească conversaţional atmosfera, aşa cum o face orice frizer care se respectă cu muşteriii săi vechi. Capul cu obrazul săpunit al lui Moromete devine punctul focal al camerei, discuţia e mai puţin importantă chiar dacă ea conduce la o tensiune revelatoare. Însă grosplanul, unul dintre cele mai sugestive din cinematografia actuală, relevă un rapel tăcut către propria interioritate, lăsând să vorbească o extraordinară expresivitate. Aici, filmul se întoarce către fotografie pe care regretatul Alex Leo Şerban o numea „film oprit” şi inevitabil, mi-au venit în memorie portretele fotografice ale lui Félix Nadar cu un fel de solemnitate statuară traversată de ceva misterios, indicibil. Ca în faţa unei oglinzi invizibile a cine ştie căror amintiri, Costache se priveşte pe sine şi chipul său dobândeşte o sesizabilă transfigurare. Nu ştiu dacă actorul răspunde unei indicaţii regizorale sau îşi găseşte singur starea şi nici nu mă priveşte, însă efectul este considerabil. Nicio clipă Jurgiu nu lasă loc unui accent melo, prin natura sa, personajul său se refuză oricărei captări sentimentaloide. Povestea de familie are o anumită sobrietate, iar prezenţa soţiei japoneze Hiroku (Kana Hashimotu) şi a băiatului rezultat din căsătoria mixtă, Paul Koji (Toma Hashimoto), nu distonează cu spaţiul mioritic şi nici nu creează comparaţii cu teză. Un alint stângaci care stârneşte un zâmbet, „ce mai faci măi Kojiţă?”, nu devine motiv de băşcălie. Nicio clipă ciocnirea între civilizaţii nu alunecă în grotesc. În faţa jucăriei japoneze, un câine robot care emite tot felul de sunete stridente, fraze stupide şi cântecele siropoase, Costache se minunează atât cât trebuie şi nu mai mult, iar când această jucărie îi este făcută cadou, semn al unei afecţiuni incipiente din partea nepotului, acesta o priveşte derulându-şi programul monoton de zgomote cu un fel de tandreţe destinată nepotului absent. Câinele japonez este semnul unei lumi străine, lumea care a intrat în existenţa lui pe poarta afecţiunii faţă de propriul fiu şi ulterior faţă de nepotul său. Şi acest Moromete contemplă perspectiva reîntoarcerii fiului risipitor la vatră, însă la aflarea faptului că fiul intenţionează să trăiască pentru tot restul vieţii în Japonia unde doreşte să-l ia, Morometele lui Jurgiu îşi va face în cele din urmă bagajul pentru a pleca. Jurgiu a realizat un film care este un exerciţiu corect de neorealism minimalist. Nu a ridicat ştacheta foarte sus pentru a fi sigur că îşi atinge obiectivele, pe care le-a şi atins. Rezultă un film remarcabil prin echilibru, prin evitarea oricărei stridenţe, prin recuperarea unei respiraţii liniştite. Întâlnirea dintre Tavi şi fosta iubită este o expresie avenită a acestui echilibru, una dintre cele mai bine conduse secvenţe pe care le-am văzut la antipodul stridenţelor şi cacofoniilor libidinoase ale unor regizori precum Mircea Daneliuc. Cu o reală delicateţ e, Gabi opreşte orice explicaţie inutilă pentru ea în ordinea desfăşură rii evenimentelor. Dragostea a rămas intactă, dar nu este una care cere socoteală, ci una care manifestă înţelegere, aşa cum, la rândul său, Ticu găseşte tonul potrivit pentru o explicaţie fie ea şi tardivă. Există un regret, se află acolo o iertare pe care numai dragostea o poate da. Un fel de umanitate care asumă eşecul nu într-un fel isteric sau catastrofist, în orice caz nu iremediabil, face din abordarea filmică a unei lumi rurale una nuanţată cu mici subtilităţi, la antipod cu perspectiva asupra unei urbanităţi semirurale din distopia cu iz de parabolă a unui Purcărete, Undeva la Palilula (2012), cu comediile groteşti invadate de un neaoşism grosier, gen Legiunea străină (2008) al lui Mircea Daneliuc sau cu istoriile de mucava ale unui sat butaforiccarnavalesc la Horaţiu Mălăele din Nunta mută (2008). Ar mai trebui spus că modalitatea în care este construit personajul principal şi conflictul tată-fiu datorează ceva şi Medaliei de onoare (2009) al lui Călin Peter Netzer.

 
(România literară nr 44 / 2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, cainele japonez, cronica de film

Opinii: