Nu e nevoie de o introducere protocolară (despre meritele, recunoscute, ale lui
Georgescu) pentru a spune lucrurilor pe nume: fără invenţie, fără nerv, fără culoare, filmul e simplu calc. (Ştiu, gestul ecranizării marelui scriitor e temerar, operaţia nu tocmai comodă, prestigiul imens al operei poate da trac ş.a.m.d.)
Fixate la nivelul unor similitudini de fabulaţie şi limbaj, achiziţiile caragialeşti ale
Mofturilor au rămas superficiale, în pofida tuturor ambiţiilor. Pe generic chipurile eroilor se perindă lent şi fantomatic — Lache, Mache, Tache, Sache — galerie apusă, încremenită într-o expresie revelatoare, ţintuită sub o lupă satirică („muzeu Grévin”?). „Lumea lui Caragiale” ar constitui, în dorinţa realizatorului, „tema” filmului. Trebuia recreat un sector din universul marelui satiric, cu policromia tipurilor care îl populează, cu problematica adusă sub reflector, cu ambianţele lui caracteristice. Jean Georgescu a strâns mai toate firele în spaţiul, fizic şi moral, al berăriei. Personajele diverselor schiţe se cunosc, se caută, se salută familiar, de aici vor pleca eroii din „C.F.R.” şi călătorul din „Bubico”. Interferenţa evenimentelor, conectarea insolită a replicilor ar fi putut căpăta virtuţi generalizatoare pentru a figura o întreagă ordine, dar autorul peliculei se mulţumeşte cu racorduri amuzante. Romulus Vulpescu are dreptate când vorbeşte de un epicentru factice. Din cauza topirii insuficiente, povestirile nu izbutesc să se articuleze, în ciuda coerenţei de idei, într-o dramaturgie organică şi solidă. Morfologia e, în ultimă instanţă, aceea a unui film cu scheciuri, asamblat artificios şi adesea formal, camuflat inabil ca un şiretlic descoperit. Reconstituind atmosfera, Georgescu a ştiut, e drept, să evite un păcat curent: excesul de pitoresc (vă mai amintiţi bufonadele iscălite Naghi-Miheles, volanele rochiilor în care se împotmoleau sensurile şi tăişurile?). Fidelitatea cadrului există, dar exterioară. Costumele, mobilele, recuzita pot fi 1900, lipseşte însă aerul particular, fizionomia foarte Caragiale a ambianţei, a acestui Gambrinus forfotind de muşterii, a salonului unde domnişoara exersează la piano „Stella confidente”.
Filmul poartă fără tăgadă sigiliul meşteşugului şi experienţei lui Georgescu. Tăietura de montaj scapără câteodată efectul bufon, metafora satirică: domnişoara romanţioasă gata să atace primele note şi, ca o fină săgeată, zgomotul sec al roţilor. Apoi sunt câteva bune compoziţii actoriceşti:
Grigore Vasiliu-Birlic, mai economic ca de obicei, cu un umor suculent în încercările la care îl supun, prezente ori în contumacie, farmecele pline ale unei pasagere,
Cella Dima, ascuţită, Mircea Crişan, clevetind candid sub pavăza „amiciţiei”. Cu toate acestea...
