Una dintre minunatele povestiri ale lui Julio Cortazar, „Autostrada sudului”, se desfăşura în jurul unui ambuteiaj de proporţii care constituia pretextul unor relaţii efemere în amalgamul tribal de mărci de maşini şi şoferi. Aparent durabile, relaţiile se desfăceau uşor, ireversibil odată ce traficul era reluat împingându-i pe unii departe de ceilalţi ca pe nişte resturi purtate de valuri. Povestirea rămânea suspendată într-o întrebare pe care am regăsit-o reformulată în documentarul apocaliptic al lui
Alexandru Solomon: „Unde s-o duce atâta lume cu atâtea maşini?” Interstiţiul cu iz filosoficesc de reflecţie destinală aparţine unui şofer exasperat de traficul împiedicat, haotic, dement din Bucureştiul de azi. El desenează mai degrabă nedumeriri moromeţiene, însă registrul acesta se vede completat de un personaj mai complex, peruanca Gina Raso, pentru care traficul nu reprezintă doar o chestiune de aglomeraţie şi nu doar o problemă care aşteaptă rezolvarea tehnică de la un edil responsabil, ci dezvăluie un reflex mentalitar. Comparaţia cu megalopolisul Lima, oraş cu peste 10 milioane de locuitori, un oraş periculos cum îl caracterizează ea, relevă deosebirea esenţială. Bucureştiul este un oraş calm, care oferă siguranţă, cu un trafic dement ca şi cum întregul potenţial hormonal-carnasier al locuitorilor lui s-ar descărca la volan, pe când Lima este un oraş extrem de periculos, cu un nivel de infracţionalitate ridicat, însă cu un trafic liniştit, civilizat. Regizorul navighează alături de cinci personaje, un poliţist, un delivery boy simpatic, un infirm, infirmitate cauzată de un accident de maşină, dar care se descurcă la volan realizând adaptări ingenioase ale automobilelor pentru cei cu nevoi speciale, o frumoasă peruancă căsătorită în Franţa, mamă a trei copii, un bărbat de vârsta a treia a cărei fiică, Bianca, a murit într-un accident de maşină şi care survolează trist locul accidentului depănând şi mai trista poveste a unui alt fel de trafic blocat, cel al justiţiei. Perspectivele celor cinci personaje pe tema traficului tind să confere coerenţă imaginii de ansamblu şi să releve o dimensiune esenţială a existenţei metropolitane. Filmul mi-a amintit ca proiect, este drept pe coordonatele documentarului şi nu al ficţiunii, de
Coffee and Cigaretts (2003) al lui Jim Jarmush. Cred că filmul ar fi avut de câştigat dacă regizorul ar fi încercat să găsească la aceste personaje o explicaţie pentru tot ceea ce se întâmplă, deşi nu lipsesc câteva reflecţii pasagere pe această temă, sau pună mai bine în valoare raţiunea de a fi în trafic pe străzile Bucureştiului. Cred că Alexandru Solomon a speculat cuminte doar câteva extensii rutiere, ceea ce era absolut firesc pentru un astfel de film, fără să intre nicio clipă în miezul problemei, în seria „de ce?”-urilor care sfidează urbanitatea. De ce preferă bucureşteanul să piardă atâtea ore pe zi în trafic pentru a ajunge la locul de muncă? De ce îşi ia o maşină 4x4 când abia te poţi strecura cu una normală? De ce se urcă în maşină când ambuteiajele nu mai oferă nici măcar satisfacţia de a şofa? De ce se grăbeşte să ajungă la serviciu sau acasă cu un mijloc de locomoţie care-l costă consistent, care-l întîrzie, care-l enervează şi-i pune adeseori viaţa în pericol? Unde a dispărut bucureşteanul peripatetic, bonom, jovialul Mitică, dispus să-şi întârzie existenţa într-o discuţie de cafenea şi de unde acest bucureştean agresiv, nervos, vitezoman care este în stare să facă moarte de om pentru a câştiga o secundă în plus? Ce se întâmplă cu Bucureştiul în care peste noapte răsar megaliţi sub care se scufundă vechile urme ale civilizaţiei de odinioară când grădinile irigau paradisiac acest oraş? De asemenea, aş fi preferat regimul alert, regizat absurdist-ironic al unui Michael Moore fără concentratele, E-urile propagandistice ale acestuia. Ar fi fost excelente şi câteva flash-uri retrospective cu traficul de acum 100 de ani sau cel de acum 20 de ani înainte de 1989, pentru a realiza măcar schiţat un istoric al temei, foarte potrivit pentru un documentar. Penultimul film al lui Alexandru Solomon, Război pe calea undelor (2007), relevă abilitatea acestuia de a construi un profil istoric unei problematici. Regizorul porneşte de la o evidenţă, un fapt de cotidian metropolitan, traficul infernal din capitală care departe de a fi fluidizat de la an la an pare tot mai dificil de controlat în ciuda unor promise parcări subterane, a amenajării unor şosele de centură care nu au mai apărut, oraş în care se întrevede spectrul unui blocaj total, când circulaţia se va opri ca în povestirea lui Cortazar, iar oamenii vor descoperi uimiţi că maşina nu le mai foloseşte la nimic. Alexandru Solomon a rămas la perspectiva celui din maşină, a şoferului, excluzând pe cea a pietonului şi a edililor capitalei, asumând locul din dreapta şoferului numit simbolic şi ,locul mortului". El reprezintă interlocutorul invizibil al fiecăruia dintre cei cinci şoferi urmăriţi de-a lungul întregului periplu automobilistic. Aşa cum adesea şoferul de taxi angajează o discuţie cu clientul său, în funcţie de dispoziţie şi regizorul serveşte drept martor al poveştii fiecăruia dintre ei. Deşi se ascunde cu discreţie în spatele camerei, intervenţiile sale fiind minimale şi doar o clipă chipul reflectându-i-se ca o umbră pe un parbriz, cele cinci monologuri creează o senzaţie de punere în prezenţă care ne apropie de poveste. Trebuie să recunosc două momente inspirate ale documentarului, începtul şi sfârşitul care cereau parcă un alt conţinut, mai alert, mai nuanţat. Începutul ne introduce în vertijul traficului în timp ce camera este înălţată pentru a survola de sus, panoramic întregul tablou, apoi regizorul întoarce pe dos imaginea. Astfel, prin acest efect absurdist-suprarealist, avem dintr-o dată imaginea unui oraş de-a-ndoaselea, aşa cum Max Blecher survola o întreagă lume printr-o lentilă roşie, o lume sangvină sau printr-un ochean întors. Sfârşitul ne prezintă acelaşi survol, numai că de data aceasta în centrul tabloului se află un aurolac care dirijează funambulesc traficul enorm învârtindu-se ca o sperietoare de ciori bătută de vânt în mijlocul vârtejului ameţitor de maşini. Filmul lui Solomon merită văzut, însă pleci cu senzaţia că regizorul ar fi putut scoate mult mai mult din subiectul extrem de provocator şi aş zice urgent.
