Impresionant este curajul de a transpune cele două monumentale romane călinesciene în limitele unui singur film; pasionant este de urmărit procesul de transplantare a amplelor evoluții literare într-o succintă povestire cinematografică, precum și actul fixării pe peliculă a fascinantelor contururi ale personajelor din „Bietul Ioanide” și din „Scrinul negru”. Efortul de concentrare (se renunță la întâmplările de dinainte de anul 1939, iar periplul de iubire al arhitectului se reduce la minimum) nu înIătură năzuința de a păstra cât mai multe dintre reperele epice; aspirației de cuprindere a faptelor îi corespunde voința de a sugera aproape întreaga galerie de portrete, ce se succed neîncetat în cele 1600 de pagini tipărite. Realizatorii filmului
Bietul Ioanide,
Eugen Barbu – ca scenarist – și
Dan Pița – ca regizor – se inspiră (după cum precizează în generic) din cele două cărți, luându-și libertatea de a risipi gesturile importante în planurile secunde ale acțiunii ori asumându-și riscul de a contopi trăsăturile eroilor (madam Valsamaki-Farfara împrumută de la Caty Zănoagă pasiunea pentru Șoim și visul morții; și tot printr-un fel de grefe neșteptate, biografia lui Butoiescu, de pildă, se modifică, reunind pe fundalul real al activității ilegale a comunistului Dragavei câteva detalii convenționale sau câteva elemente din statutul social al lui Cornel). Documentele istorice, implicate riguros în evocare (între cele două serii ale filmului se află o suită de „actualități” din epoca 1941-1947), iluminează însă prin chiar prezența lor, ficțiunea cinematografică.
Metamorfozările filmice — prelungirea în timp a unor destine sau dispariția altora — se ivesc din necesitatea de a clarifica și simplifica bogatele conexiuni ale narațiunii literare; se operează o cristalizare pe un traiect unic și esențial, cel al vieții lui Ioanide, totuși în atmosfera peliculei revin ecourile complicatelor relații din interiorul lumii călinesciene. Dar semnele și nuanțele acestea subtile pot fi descifrate pe ecran doar de publicul care a citit romanele. Scriitorul Eugen Barbu are puterea și fantezia de a reordona, în scenariul său, liniile de forță ale conflictelor originare; doar unele accente se deplasează întărind grotescul — cu măiestrie, în secvența cu interogatoriul clanului Hangerliu — ori explicitând dramatismul inițial (dintre momentele de declarată greutate se impune prin austeritate și acuitate cel al anchetării incendiului).
Fluxul tramei, decupat și structurat cronologic din universul celor două romane, se coboară în nenumărate unități filmice; cu savantă profesionalitate sau dezinvoltură spontană, regizorul Dan Pița reconstituie autonom fiecare dintre portretele călinesciene, dirijează precis dispunerea lor în spațiu, stăpânește jocul de umbre sau de culori vii. El construiește din interiorul variatelor episoade tablouri distincte, compoziții supraîncărcate de chipuri ori instantanee cu peisaje privite din depărtare (lacul pustiu din timpul vânătorii ori copacul solitar de la falsa înmormântare). Ritualurile expresive se ivesc de asemenea în explozii pitorești; — ca în excelenta secvență a Talciocului. Sensibil în toate registrele comunicării artistice, Dan Pița lasă firesc răgaz ideilor să se rostească direct sau le împletește în ritmuri exclusiv vizuale (în finalul peliculei fantomele trecutului se pierd în întunecarea orizontului iar simbolurile nobilelor idealuri se proiectează în lumina prezentului). În
Bietul Ioanide se simte, dincolo de intensitatea dramelor trăite de creatorul de geniu ori de omul obișnuit, un anume gust pentru spectaculos, pentru reacția reverberată îndeosebi către exterior. Dar permanent regizorul domină scenele „tari”, echilibrându-le prin cele următoare, prin secvențele de contemplare; căci Ioanide (întruchipat de pictorul Ion Pacea și dublat cu virtuozitate de actorul
George Constantin), întotdeauna în centrul evenimentelor, meditează îndelung înainte de a participa cu senină detașare la întâmplările grave, ca și la peripețiile amuzante, își gândește continuu senzațiile și credințele, fără să le mai redimensioneze — ca în romane — prin imprevizibile atitudini.
Filmul are o cursivitate simplă (mărturiile subiective nu se mai interferează, planurile temporale nu se mai suprapun, improvizațiile fanteziei sunt înlocuite de desfășurările obiective); secvențeIe cu strălucire mereu independentă se înșiruie sobru, ca într-o cronică a unor fapte adevărate. Totuși cadrele turnate de operatorul
Florin Mihăilescu refac tocmai mobilitatea perspectivelor, la care acțiunea cinematografică a renunțat; se alternează unghiulațiile și obiectivele deformatoare cu cele normale, se trece brusc de la o imagine statică la una compusă dinamic, cu aparatul de filmat în mână. Rând pe rând, fizionomiile călinesciene alese de Dan Pița cu o admirabilă intuiție sunt supuse astfel unei analize necruțătoăre. Măștile cruzimii (Gavrilcea –
Ovidiu Iuliu Moldovan) și ale inconștienței violente (Max –
Ion Caramitru, Tudorel –
Mircea Constantinescu), chipurile inocenței sacrificate (fiica lui Ioanide –
Carmen Galin), ale suferinței (Elvira –
Leopoldina Bălănuță) său ale superioarei înțelegeri (Butoiescu –
Ștefan Iordache) se alătură de prototipurile orgoliului (Prințesa Hangerliu –
Olga Tudorache) și de cele ale intelectualității sterile (Hagienuș – Tănase Cazimir, Suflețel –
Mihai Pălădescu, Manigomian –
Petre Gheorghiu, sau Pomponescu –
Octavian Cotescu), de efigiile imposturii (Gonzalv Ionescu –
Gheorghe Dinică) și ale falsității abile (Valsamaki-Farfara –
Marga Barbu, Gaittany –
Constantin Codrescu). De fapt, prestigioasa distribuție a filmului merită citată mult mai amăntințit, pentru că majoritatea celor 350 de interpreți (de la
Beate Fredanov la Anda Călugăreanu și
Enikö Szilágyi; de Ia
Ion Besoiu la
Dorel Vișan, de la
Mircea Diaconu la
Gheorghe Visu) realizează remarcabile miniaturi portretistice.
Bietul Ioanide este cel mai dificil film realizat de Dan Pița până acum; căci maiestuoasa frescă se desfășoară succesiv în tonalități tragice și grotești, din clocotul vremurilor de cumpănă se desprind statuare figurile viitorului, iar dramele cotidiene închid în ele însele profunde dezbateri etice și estetice. La întâlnirea cu opera lui George Călinescu regizorul poartă cu sine trecutele experiențe, maturitatea creatoare demonstrată în rafinatele ecranizări —
Nunta de piatră, Duhul aurului și
Tănase Scatiu. Talentului și puterii sale recunoscute de plastică reconstituire a universului literar se cuvenea să le adauge, și de astă dată, o mai constantă voință de lectură cinematografică integratoare. El înfăptuiește înalta transfigurare artistică, Ia nivelul detaliilor; originalitatea interpretării trăiește imagine de imagine, dar fără să izbutească a se edifica unitar de-a lungul întregului film.
