REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Bătaie lungă şi bătaie scurtă


     Tot Andrei Blaier, şi tot 1985: Râdeţi ca-n viaţă
     Într-un context cinematografic, se ştie şi se vede, nu deosebit de darnic la capitolul idei, descoperi în acest Râdeţi ca-n viaţă, ambiţia unor idei cu bătaie lungă.
     Prima idee: munca, munca adevărată este, ar trebui să. fie — o stare de bucurie. Se poate munci serios şi fără mohoreala încrâncenării, ba chiar şi râzând. Mesagerii ideii de anti-crispare în muncă şi în viaţă sunt, în film, trei tineri — doi băieţi şi o ştrengăriţă — care vin într-o bună zi pe un şantier şi vor „să se încadreze” la propriu, pentru că la figurat vor să rămână ei înşişi... Adică veseli. Adică înţelepţi, dacă ar fi să ne sprijinim într-o cugetare a domnului Montaigne: „Cel mai desăvârşit semn al înţelepciunii este voioşia continuă”.
     A doua idee: omul e măsura şi scopul tuturor lucrurilor. Mesagerul cinematografic: un bărbat puternic, dur, „tare de cap” (cum se prezintă chiar el, cu colţoşenia lui Gheorghe Dinică), un inginer care-şi trăieşte ultima sută de metri a unei boli incurabile construind — durând — un baraj. Barajul — ultimul semn de (supra)vieţuire, ultima bucurie. Şi totuşi: „Nu dau doi bani pe bucuria mea, dacă-i plătită cu viaţa unui om!”, zice cu disperare constructorul, gata să renunţe la tot, „numai” ca să salveze viaţa unui (singur) om.
     Urmărind modul în care ideile cinematografice se concretizează în fapte cinematografice, se face simţit, după părerea mea, un decalaj de calitate. Spre deosebire de ideile de bază, faptele cinematografice au, cu puţine excepţii, bătaie scurtă. Dacă atmosfera mediului ambiant e de o autenticitate cuceritoare, atmosfera dramatică propriu-zisă lasă senzaţia de dezagregare; secvenţele se ordonează ca într-un puzzle din care lipsesc inexplicabil câteva piese. Aruncând în joc stări de suflet şi de gând teoretic puternice, filmul le anemiază practic pe traseu, nereuşind să le strângă într-o unică emoţie revelatoare. Cu excepţia a două secvenţe (logodna improvizată undeva la înălţime, contrar tuturor normelor de protecţia muncii, şi serbarea de la casa de cultură), sugestia scenaristică de „luptă cu inerţia” nu e susţinută de o stare de inspiraţie cinematografică pe măsură.
     De remarcat, pe filonul unui sarcasm mocnit, o încercare de satirizare a unui loc închis (în sine), uniform sau uniformizat, care nu-i tolerează pe cei care sunt nu mai buni sau mai răi, ci pur şi simplu altfel — de unde obsesia „să-i facem să plece”. Din păcate, trio-ul tineresco-nonconformist nu are puterea şi dezinvoltura unei echipe de şoc, importatoare de umor într-o lume cam opacă şi cam necăjită, în orice caz, nepusă pe şotii. Din cei trei o remarci pe ştrengăriţă — Oana Pellea, la primul rol principal în film — o figură specială; supleţe, temperament, sensibilitate protejată de o pojghiţă de sarcasm. Trio-ul nu transmite ceea ce ar fi trebuit, cred, să transmită: o mare forţă morală, chiar dacă ne-ştiutoare de ea însăşi.
     În pofida propriilor latenţe, povestea se plasează, până la urmă, în zona întâmplătorului lipsit de semnificaţie. În acest sens, merită povestit finalul. Fata se hotărăşte să plece de pe şantier, îşi face valiza, pleacă spre gară, dar se răzgândeşte repede, o convinge — cum? nu ştim — inginerul şef între timp, pe când tinerii ei prieteni făceau o baie, ex-pseudo-logodnicului i-a fost prins piciorul, ca într-o capcană, între nişte bolovani care au alunecat în lacul de acumulare care creşte, încet, dar sigur şi bolovanii sunt de neclintit şi vine doctorul (care era principalul vinovat de prezenţa tinerilor pe şantier, întrucât ei veniseră ca pentru un fel de şicanare târzie, doctorul fiind cel care, cu patru ani în urmă, la mare, o sedusese şi o abandonase pe ştrengăriţă, pe atunci chelneriţă, şi de 15 ani şi orfană, singura scuză a doctorului fiind că era astenizat de o nevastă care suferea de migrene şi care avea un aer foarte matur) şi deci vine doctorul, care refuză să-i taie piciorul tânărului fără consimţământul acestuia, pe care acesta nu, nu, nu şi-l dă, deşi toţi îl imploră. „Nu, mai bine mort decât ciopârţit” şi apa creşte şi „Săriţi, oameni buni!” şi oamenii sar. „Sfârşit!”. În ceea ce mă priveşte, îmi recunosc descumpănirea în faţa finalului şi mă întreb, ca ardeleanul: l-or fi salvat? nu l-or fi salvat? O deosebit de reuşită ilustrare a ideii că „finalul deschis” e una, şi finalul în coadă de peşte e alta.
     În filmografia unui regizor ca Andrei Blaier care înseamnă, pentru filmul românesc, mai ales Dimineţile unui băiat cuminte, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului, — Râdeţi ca-n viaţă rămâne filmul care ar fi putut să fie...
 
(vol. „Cinema şi nimic altceva”, 1995)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, cinema si nimic altceva, cronica de film, eugenia voda, radeti ca-n viata film

Opinii: