A opta şi ultima premieră românească din acest an se intitulează Despre morţi numai de bine şi reprezintă primul pas în regia de film al actorului de teatru Claudiu Romilă. Un debut ambiţios de vreme ce noul venit nu-şi asumă doar partitura regizorală ci autoratul peliculei, prin binecunoscuta formulă „un film de…“. Dacă rezultatul final justifică sau nu această veleitate rămâne de văzut.
Istoria filmului Despre morţi numai de bine este lungă si neplăcută: un concurs organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei, în 2003, pe care proiectul, înscris de producătorul Claudiu Romilă pe un scenariu de Stelian Tănase, l-a câştigat in extremis; aprige conflicte între cei doi care nu cad la învoială cine va fi regizorul şi ajung la tribunal; hotărârea producătorului de a asigura el însusi regia, în ciuda opoziţiei scenaristului; iar, după doi ani, filmul e terminat deşi pricina din justiţie pare-se că nu s-a stins. Ambele părţi îşi pledează cauza – scenaristul invocând un contract care-i dă drept de veto asupra numelui celui ce urma să realizeze pelicula; producătorul-regizor dorind să ducă la bun sfârşit o întreprindere în care el a investit speranţe, energie, timp şi bani. Privită astfel situaţia, probabil că amândoi au dreptate, dar argumentele lor şi hărţuiala pe care şi-o aplică reciproc nu justifică defel produsul prezentat pe ecrane a cărui precaritate nu ne permite să-l numim operă cinematografică.
Desigur că intenţia realizatorilor (folosesc pluralul pentru că cei doi novici au fost înconjurati de o echipă de profesioniști care au girat cu filmografia și reputaţia lor) nu a fost să facă un sofisticat şi pretenţios film de artă, ci doar un divertisment după o reţetă americană. Nu e nimic rău în asta, publicul solicită asemenea distracţii şi în aceşti parametri trebuie judecat. Grav e (şi nu-i pentru prima dată) că românii nu sunt în stare să respecte reţeta şi nu pricep că se cere mai mult decât o însăilare neglijentă şi aproximativă de clişee. În cazul filmului Despre morţi numai de bine nu se poate nici măcar invoca afirmaţia lui Umberto Eco: „două clişee stârnesc râsul, o sută de clişee emoţioneză“. Ele sunt mai mult decât două, iar filmul e de râs în ciuda acțiunii care vorbește despre droguri, morți, lume interlopă, corupţie politică, adică despre lucruri serioase, la ordinea zilei în actualitatea noastră, pe care jurnalistul Stelian Tănase o investighează permanent pentru că asta îi e meseria. Nu e pentru prima dată când se dovedeşte că dintr-un jurnalist bun nu se naşte în mod obligatoriu un scenarist talentat. E de mirare că o comisie CNC nu a sesizat acest lucru si că a dat notă de trecere proiectului. Ca de obicei, în precaritatea propunerii scenaristice trebuie căutată rădăcina eşecului.
Protagoniştii filmului sunt doi poliţişti care investighează moartea unui tânăr înecat în Dâmboviţa. Se descoperă repede că acesta este fiul unui senator, şeful partidului „Bunăstării naţionale“. Mai rămâne de aflat dacă a fost accident, sinucidere sau crimă, adică tocmai ceea ce îl deranjează pe senatorul în prag de campanie electorală, pentru că ancheta riscă să scoată la iveală nu numai legăturile fiului său cu lumea interlopă, dar şi afacerile lui personale cu mafia rusă. În ciuda beţelor în roate care li se pun de către un superior tălâmb şi corupt, a ucigaşilor plătiţi (evident de către senator) ca să elimine orice martor incomod, cei doi incoruptibili reuşesc cu ajutorul unei tinere ziariste băgăreţe şi bineinformate să elucideze cazul.
Nu banalitatea poveştii supără cel mai tare, ci lipsa ei de credibilitate mai ales în condiţiile în care realizatorii nu au dorit să facă o caricatură a societăţii româneşti secţionată pe verticală din haznaua traficanţilor şi până la fotoliile de catifea ale politicienilor. Aşa cum declarau în pliantul de promovare, ei au vrut să privească dincolo de aparenţele unei democraţii în devenire. În schimbul acestei promisiuni, ei ne oferă o imagine extrem de simplistă şi totodată grotescă a unei lumi populate cu personaje de carton, bidimensionale, fără biografie, fără sentimente, scoţând pe gură replici chinuite şi nefireşti. Această substanţă precară este asezonată cu secvenţe de gen obligatorii, dar foarte modest realizate profesional (motociclistul care escaladează scări, lunga urmărire cu maşini, antrenamentul trasului la ţintă, răfuiala dintre bandiţi, momentul romantic şi momentul erotic) şi cu unele „inovaţii“ personale care trimit în zona caricaturală amintită (ucigaşul plătit care linge fotografia viitoarei sale victime sau apariţia mafiotului rus care punctează, dacă mai era nevoie: „Balşoi bandit senator!“).
Din păcate nu numai scenariul precar şi inabilitatea regizorală constituie minusurile filmului Despre morţi numai de bine, ci şi compromiterea unui capitol la care până acum nu prea aveam critici: interpretarea actoricească (cu două excepţii: Tomi Cristin şi Sorin Cociş).
Se poate naşte întrebarea: dacă Despre morţi numai de bine e un subprodus cinematografic de ce îl mai aducem în discuţie? De ce nu-l lăsăm să treacă mai mult sau mai puțin neobservat? Din mai multe motive. În primul rând pentru că fiecare film românesc contribuie la imaginea de ansamblu a cinematografiei noastre şi la diagnosticarea bolilor ei cronice. Mai ales în condiţiile în care, la opt premiere pe an, nu prea avem de unde alege. Apoi, pentru că aproape fiecare film românesc îşi începe existenţa printr-o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru obţinerea creditului așa-zis rambursabil din partea CNC. Pentru că este vorba despre bani publici pe care CNC-ul nu-i mai vede înapoi niciodată deoarece lungmetrajul de ficţiune este o afacere perdantă. Pentru că există voci (câteva chiar printre profesioniştii filmului) care avansează timid ideea că românilor le lipseşte glanda cinematografică. Din fericire, apar un Cristi Puiu, un Cristian Mungiu, un Cătălin Mitulescu, un Corneliu Porumboiu obligându-le să-şi facă mea culpa. Dar, hop!, iată că răsare şi un Claudiu Romilă şi iar ne cuprinde depresia.
