​„Baloane de curcubeu” – cronică de film

     Pentru autorul antologicei O lacrimă de fată a încerca un alt registru cinematografic era o chestiune de ambiție. Dovada unei exersări regizorale pe o partitură de o cu to­tul altă factura. Şi când scriitura provine de la un vrăjitor al cuvântului ca Fănuş Neagu, do­rinţa de a demonstra că un autentic om de film poate scoate imagine, mişcare, subtext din cea mai poetică proză convertită în sce­nariu — dorinţa devine irezistibile. ÎI poţi în­țelege pe ambițios, chiar dacă rezultatul de­concertează uneori, irita alteori, dar nu plictiseşte niciodată. În această explorare febrilă a unui cineast de talentul lui losif Demian pen­tru a descoperi altceva — şi a putea spune apoi, ca un personaj din Fănuş Neagu, „am fost şi eu în Bărăgan, după fulgi de dropie” — există o tendință firească, nevoia de îmbo­găţire a paletei regizorale în genere. Și toto­dată nevoia de „domesticire”, prin imagine, a unei zone rar străbătute de aparatul cinema­tografic, a unei tipologii mai speciale, care chiar când apăruse pe ecran fusese mai mult sub latura ei pitoresc-satirico-anecdotică, de­cât autentic omenească.
     Ceea ce încearcă Demian cu acest film pare mai mult un studiu tipologic decât o po­veste foarte închegată. Studiul unor medii aflate între sat şi oraş, lume foarte pestriţă, în care, alături de cei ce îşi văd de treabă se în­vârt şi mulţi şmecheri, profitori şi leneşi, ca „Papa Leone”, sau Willy, scamatorul, cel cu broscuțele de tinichea şi baloanele de săpun, sau ca Bigu, certat cu legea, care, abia ieşit dintr-o încurcatură, e cât pe-aici sa intre în alta, de astă dată din motive de amor (negli­jează gestiunea colectivă, dar îşi salvează fericirea personala). Un sarcasm autentic răsună din când în când în scenariul semnat de Fănuş Neagu şi Vintilă Ornaru, şi pus în cadru de losif Demian, cu deosebita forță satirică dar şi cu oarecare înțelegere față de slăbiciunile parodiate. Demers dificil, echilibru fragil, această riscanta oscilaţie în­tre parodie şi dramă. Dar ce e creaţia la urma urmei, decât un permanent risc la capătul că­ruia nu ştii ce afli: importantul ori derizoriul, sublimul sau parodia lui?
     Regizorul practică un fel de... „cinema în răspăr”. În răspăr faţa de tipul literaturii că­reia, păstrându-i seva, culoarea, îi domoleşte vâltorile prea poetice pentru ecran. Unde aruncă sonda interesului cinematografic aceste Baloane de curcubeu? Un sat din câm­pia Dunării, în doi timpi ai acțiunii. Unul, cel de azi, cu clădiri şi magazine moderne, cu şosele de mai mare dragul; altul, cel de alal­tăieri, găzduind amintirile fostului preşedinte, e un peisaj mohorât şi antipatic, cu uliţe des­fundate, pe care înaintează, greoi, un cărutaş ciudat (ce chip!, ce voce!) petrecut de bleste­mele unei aprige localnice (ce debit! ce pa­timă!). Un sat de oameni care trudesc sau petrec, dar sunt cam păguboşi și în gospodă­rie şi în dragoste. Pe autori îi interesează un alt fir epic şi anume povestea fostului preşe­dinte Ene Lelea, a cărui nevastă fuge după nuntă cu un neisprăvit, distrugându-i astfel mirelui nu numai fericirea conjugală, dar şi autoritatea locală. Câteva mici intrigi şi ironia celor din sat, dar — mai ales — un zel gazetăresc excesiv îi grăbesc preşedintelui de „Doi brazi” debarcarea. Peste mulţi ani, ziaristul zelos vrea să scrie un senzaţional re­portaj „Pe urmele unui articol” (rezervându-şi, evident, rolul pozitiv) şi începe să descoasă pe cel care ar vrea să-şi uite trecutul. Coper­ţile prezentului se detaşează net de amintirile nu tocmai vesele. Cea mai închegată şi cur­sivă dintre aceste evocări răzleţe este isto­rioara acestui bărbat chipeş şi mintos, părăsit de nevastă pentru altul, nici mai chipeş, nici mai mintos, dar care ştie să cânte de-ți frânge amără­ciunea unuia (descrisă cu oarecare poezie, dar şi cu inteligentă ironie) şi amorul femeii faţă de trompetistul ras în cap (personaj tra­tat într-o savuroase cheie grotesc-parodică), regizorul schimbe mereu registrul, adaptân­du-şi lentilele cinematografice la situaţiile neaşteptate. În această mobilitate excesivă dar care, privită foarte atent, se justifică psihologic, în această amețitoare schimbare de tonuri şi semitonuri dintre comedie şi drama, tandrețe şi satiră — o satiră cu tandreţe, uneori — stă farmecul şi primejdia filmului. Primejdia de a deruta, de a descifra la prima vedere, mai greu, sau chiar greşit, intențiile regizorale. Revăzută, pelicula se aşază după o logică a ei internă, pe care când o urmezi, îţi deschide câteva scene admirabile. Aşa e nunta de la început care conţine cifrul între­gului film. Fundal zgomotos, chef în curte cu lăutari, hora miresei, hârjoana de copii, o agitație nebună, descrisă cu vervă. Risipă de culoare, culori, decupaj şi montaj alert, tipuri de comedie bufă. Și gaguri în acelaşi stil: apara­tul cu declanşator şi fotograful răsturnat peste solemna adunare, voalul agăţat în gard, şi masa mirilor mutată rapid, lângă poartă, cu sarbătoriții înghesuiţi între tort şi mesenii la­comi. Vână de încercat caricaturist acest au­tor care strecoară, în fugă, şi câte o fraza tâş­nită din grădina parfumată a celui mai poetic prozator. „Deschide uşa, Gia, vrei să iau un fir de calomfir să vrăjesc ivărul?”
     Deci: ironie blândă şi lirism viril, forţă satirică, parodie, duioşie, dar şi mânie, sarcasm, toate pe rând sau — ce-i mai dificil — toate într-o singură imagine oferita privirilor într-un buchet de trăiri surprinzător de proaspete. O altă „manevră” regizorală: surpriza. Poanta inteligent pregătită, ca în scena în care Bigu „arestează satul” — de fapt îi pune pe foştii lui brigadieri cu feţele la perete şi le taie, tac­ticos, mânecile. În ce scop? Înţelegi abia în scena următoare, aşa cum tot într-o altă sec­venţa ni se răstoarnă hazos presupunerile: în dormitor, pregătirea unei scene intime se transforma într-un duet al romantioşilor amo­rezi. Dacă losif Demian a vrut doar să-şi în­cerce mâna cu comedia în toate registrele ei, a reuşit-o din plin şi pe o „materie primă” ce se preta mult prea bine. De aici tonul paro­dic, care, deseori, se încarcă de efecte mult prea pronunţate, atingând şarja, grotescul.
     Ochiul expert descoperă excelent chipurile, ticurile. Talentul exploatează cu verva toate situaţiile, dar fără alegere, ierarhizare a im­portanţei lor în dramaturgie. Pentru că nici ea, dramaturgia, nu ierarhizează întâmplările, toate se înşiră ca mărgelele pe o ață, prin juxtapunere şi nu prin gradare. Și fuga ne­vestei şi singurătatea bărbatului (admirabilă scenă de exorcizare, biciuirea păpuşii gătita și nunta) şi „partajul” darurilor („perna la mine, e de la mama, aragazul la ea”) şi scena explicaţiei foştilor soţi pe un fundal digitat de grajd, cu cornuțe (extraordinar amalgam de furie şi tandrețe, de drame reală și parodie a ei, viguroase scenă de maestru) și beţia lui Bigu (ce chip! ce bonomie per­fid-tâmpă!) şi excursia-premiu la mare, iarna acel subtil simbol al portocalelor-baloane de săpun, cu o Vanda-Eforie exportatoare de iluzii) şi serbarea cu regia ei de culise (sca­matoria lui Willy pripășit în sat de pe cine ştie unde) etc. E vorba o construcție drama­tică frecventă în cinematograful modern, doar că acest gen de povestire se receptează mai greu. Astfel încât ceea ce câştigă filmul în deconvenţionalizare şi deschematizare pierde — cred — în impact cu publicul, deci în pute­rea de convingere. Semnat de doi autori Fănuș Neagu şi Vintilă Ornaru, Baloanele... poartă energetic marca regizorului. Doar că nici intențiile, nici mijloacele lor nu rimează întotdeauna.
     Ceea ce finalizează intenţiile, armonizează stilurile — uneori discordante, alteori voit discordante este muzica. Una din cele mai in­spirate partituri (Erika Jrizsa, Ksrol Horvath) de o rară sugestivitate. Culoare discretă, ele­ganţă caricaturală, graţie a parodiei în mai toate motivele ce secondează fericit persona­jele, motive extrem de variate, unele ajungând un fel de comentariu onomatopeic-parodic, ca acela sugerând dulcea beţie a lui Bigu şi „baletul” lui pe ulițele satului.
     Rol capital în aceasta revărsare tipologică a filmului îl au interpreţii. Interpreţi aleşi din mai multe regiuni ale ţării, cu o grijă extremă pentru fiecare detaliu de fizionomie, gest, fi­resc în situaţia respectivă. Alături de Dorian Vişan în acest simpatic Ene Lelea — farmec, blajin şi trist, dar şi autoritate şi o energie care nu se iau întotdeauna în serios, inteli­genţă şi mult, mult firesc — un interpret (mai puţin cunoscut), Mitică lancu într-un personaj la graniţa dramei cu comedia. O apariție sur­prinzătoare: Agnes Kakassy (supunerea şi tocul lăuntric, tandreţea şi ingenuitatea unei femei iubind în taină). De fapt, mai toate rolurile episodice devin memorabile: Catrinel Paraschivescu reuşeşte o schiţă admirabilă de portret, iar George Negoescu sugerează cu discreţie şi duioşie un tată ofensat.
     Îți place, nu îți place, eşti de acord cu viziunea autorilor sau nu, filmul rămâne, cred eu, o experienţă insolită nu numai pentru dar şi pentru o cinematografie care trebuie să-şi caute în permanenţă noi căi de expre­sie.