Destinaţia iniţială a acestor două filme, de serial pentru televiziune, ar putea explica preferinţa regizorului îndreptată către latura aventuroasă, de acţiune şi mai ales de suspense — condiţie importantă pentru justificarea foiletoanelor cu «va urma» — din romanele Iui Mark Twain. Dar, aventură, acţiune, suspense, montate în 180 de minute de peliculă, şi-au topit însuşirile în monotonia, cenuşiul lipsei de vlagă şi ritm. Pentru că — aşa cum ştie cu siguranţă
Mihai lacob — un serial povestit în doze riguros egale, săptămână de săptămână, păstrează şi convinge eventual prin ritmul propriu unei secvenţe. lar când acelaşi material este pus cap la cap apare surpriza: suma ritmurilor secvenţelor nu dă ritmul filmului ci, deloc paradoxal, antiritmul său. Drept care ecranizarea curge molcomă, cuminte, foarte departe de neastâmpărul celebru al lui Tom Sawyer şi Huckleberry Finn.
Opţiunea regizorului pentru formula cea mai simplă — constată cronicarul împăcat cu soarta — indică limpede absenţa pretenţiilor. Nu ştiu la ce pretenţii se referă Mircea lorgulescu, dar a privi cu «voioasă detaşare» nu numai povestirile lui Twain, dar mai cu seamă pe cei care sunt la vârsta dăruirii până la contopirea absolută cu personaje ca Tom şi Huck, şi a face cu bună ştiinţă — lectură în imagini spune cronică imagini cam de mucava am întregi noi — ni se pare un exerciţiu profesional hărăzit unor cauze mai puţin bune. Şi cred că n-am uitat de tot ce ne plăcea la 12 ani când spunem azi ce spunem.
Atmosfera este artificială net, nu vag, iar convenţia de care pomeneşte autorul cronicii şi de care sunt conştienţi autorii filmului nu salvează pe nimeni de la nimic. Nu ne interesează în cinema convenţia teatrală: adică acceptarea ca firească a unei vieţi înscenate. Mai cu seamă că Twain nu a scris un basm. O singură convenţie ar fi fost aici posibilă, aceea impusă de cei doi copii care văd realitatea cu ochii imaginaţiei lor înfierbântate. Şi atunci am fi simţit, poate, acel univers ciudat, obsedant, al copilăriei, care este atât de pregnant la Mark Twain. (
Rodica Lipatti)
Filmul are un dublu handicap. Primul, de ordin general, acel al tuturor ecranizărilor care au ca termen de comparaţie o operă consacrată din literatura universală. Al doilea, de ordin particular, filmul fiind iniţial destinat unui serial de televiziune, deci presupunând o viziune fragmentată pe unităţi de ritm, care contravin elanului filmului asamblat. Argumentarea cronicii porneşte, credem, exact de la aceste premize, de la care decurge şi tonul de circumstanţă atenuantă în judecăţile asupra filmului. Mai departe însă, Mircea lorgulescu apreciază, citez: latura aventuroasă primează în defavoarea celei de circumscriere a unui univers specific infantil, ca una din cauzele scăderilor acestui film. Ceea ce pare mai puţin exact. Lumea copilăriei în opera lui Twain se defineşte fără putinţă de disociere tocmai prin peripeţiile pline de invenţie ale copiilor. Nu predominarea dinamicii aventurilor dăunează creării unei lumi a copilăriei, ci mai degrabă faptul de a nu se fi găsit o reprezentare filmică corespunzătoare a lor. Aceasta ar fi putut fi poate ironia (contrar cronicarului nu consider filmul ironic). Poantele de situaţie nu au fost condimentate cu o ironie de intenţie. Satira, faţă de dezordinea economică şi mai ales de cea spirituală a Americii anilor dinaintea războiului civil, prezentă în roman, ar fi putut fi la rândul ei ironic reactualizată. Verva şi umorul — amprentele spiritului celui mai mare umorist american, care îşi făcea o ţintă din realitatea americană ce dezicea marile aşteptări ale pionierilor de ieri, nu există în film. Ne este greu să recunoaştem pe cel ce a fost numit «un Lincoln al literaturii americane» ca inspiratorul unui scenariu reţinând exclusiv o fabulaţie golită de seva ideilor incisive, percutante.
Formula «lectură filmată», adoptată de cronicar, ni se pare a include deopotrivă defectele şi calităţile filmului. (
Adina Darian)
