Filmam la aeroportul Kogălniceanu, scena în care ofiţerul de contrainformaţii George Martin apare, în interesul misiunii sale, pentru prima dată în postura turistului american Herbert Stronghton. Se fiIma cu transfocator, aşa că aparatul era destul de departe de mine. Stăteam într-o maşină Ford Mustang, înmatriculată în statul Ohio S.U.A., şi aşteptam semnuI secundului Doru Năstase, ca să pornesc motorul. Deodată, pe aeroport intră o delegaţie. Un cetăţean înalt, cu faţa arsă de soare, se desprinde din grup şi se apropie de mine. Se prezintă în engleză, îmi strânge mâna şi-mi spune ce încântat e să întâlnească atât de departe de ţară un compatriot. Necunoscând limba engleză, eu îmi învăţasem replicile din film pe de rost. Din lipsă de altă soluţie n-am încotro şi mă prezint şi eu, respectând exact textul replicilor:
— Eu sunt Herbert Stronghton, etc.
El se bucură, vorbeşte, vorbeşte încontinuu, iar eu replic pierdut:
— Yes! Yes! Yes! şi iar Yes. În sfârşit, însoţitorul român al delegaţiei se apropie şi el, mă recunoaşte, râdem, explicăm şi, în cele din urmă, primaruI oraşului în care îmi era înmatriculată maşina — căci el era — conchide:
— Mie tot nu-mi vine să cred. Eram sigur că e de la noi. Seamănă leit cu un vestit jucător de base-ball, Stronghton.
Bătaie între Vasile Boghiţă şi mine. Filmare de zi cu efect de noapte. Boghiţă era dublat de consilierul de lupte
Szabolcs Czech care, filmat din spate, trebuia să mă lovească în cap cu o lopată făcută, evident, din lemn de balsa — un lemn special, foarte uşor. Se comandă „motor”. Czech dă cu convingere o dată, de două ori, de trei ori. Eu mă prind cu mâinile de cap, mă-ndoi, mă crispez de durere, şi mă prăvălesc ca trăznit — conform indicaţiilor regizorale — în apa mării. N-aud „stop”-ul şi rămân acolo, nemişcat pe nisip, spălat de valuri.
În jur era plin de lurne, public de ocazie, adunat fără reclamă şi, bineînţeIes, nepus în temă. Văzându-mă întins, nemişcat, ca o marionetă dezarticulată, din mijlocul lui s-a desprins un bărbat mai în vârstă, s-a repezit spre
Savel Stiopul şi spre Czech şi a început să răcnească la ei.
— Aţi înnebunit! O să-I omorâţi. Îi cunosc părinţii. Sunt nişte oameni cumsecade. Din Cluj. Şi voi le nenorociţi copilul... îl distrugeţi...
M-am ridicat şi eu să văd ce se-ntâmplă. L-am recunoscut imediat: era meclicul care mă moşise.
