REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Aventuri la Marea Neagră” - cronică de film


     Inegal, foarte inegal, acest „policier" românesc, a cărui acţiune se desfăşoară în ambianţa spectaculoasă a litoralului. Genul este, de altfel, cam periferic printre preocupările cineaştilor noştri şi cele câteva realizări — mai mult sau mai mai puțin accidentale — de până acum nu ne îndreptăţesc nicidecum să vorbim despre o experienţă românească originală în domeniul filmului poliţist. Dacă există unii scriitori specializaţi (l-aş aminti, înainte de toţi, pe Theodor Constantin), dacă această specializare poate fi constatată şi în cazul scenariştilor (scenaristul filmului de faţă, de pildă, Tudor Popescu, „recidivează” în gen), nu avem, însă, nici un regizor cu predilecţii speciale, consacrat genului. Savel Stiopul, regizorul Aventurilor la Marea Neagră, se află în faţa unei prime experinţe de acest fel. Cu toate indiciile de profesionalism pe care anterioarele sale creaţii cinematografice le-au conţinut, faptul că autorul peliculei debutează în materie de film poliţist are — inerente, aş zice — repercusiuni asupra calităţii.
     Respectând regulile jocului, nu vorn face, acum, nici o indiscreţie care ar putea divulga spectatorului „suspensul” intrigii. Ne vom mulţumi, aşadar, să consemnăm faptul că Aventuri la Marea Neagră este un film de spionaj şi contraspionaj, bazat pe acţiuni şi personaje fictive, în centrul căruia se află un agent de contrainformaţii care încearcă să dezlege, şi chiar dezleagă, enigma unor întâmplări misterioase. Întreaga acţiune se desfăşoară, practic, într-un hotel internaţional de pe malul mării, populat de o faună pestriţă şi sofisticată. Aici, printre vizitatorii ocazionali ai litoralului românesc, printre locatarii „Babylonului”, căpitanul de contrainformaţii George Martin (alias Florin Piersic), în postura şugubeaţă a unui turist din Ohio, îşi îndeplineşte misiunea depistării unor personaje duşmănoase, interesate de secretele unor invenţii româneşti.
Aparent, peisajul uman al filmului oferă elemente de interes. Un poliglot afemeiat şi vag afacerist (George Rafael), care sfârşeşte prin reîntoarcerea sub papucul unei soţii geloase, un „magistru" al modei internaţionale (Mircea Şeptilici), înconjurat de manechine, o cântăreaţă de bar cu apariţii spectaculoase (Corina Chiriac), un celebru iluzionist (însuşi Savel Stiopul), un personaj nedefinit deghizat în pirat (Mihai Vasile Boghiţă), o jună şi insinuantă profesoară de engleză (Dana Crişan), un japonez nedespărţit de aparatul său de filmat (Mihai Badiu), un ciudat „suedez” pletos (Fabian Gavriluţiu), un stilat director de hotel (Zephi Alşec), un impresar, voios (Dumitru Rucăreanu), o fată cu alură interesantă (Carmen Maria Strujac) şi alţii. şi altele. Dacă adăugăm la toate acestea un Ford Mustang albastru, trecerile „hitchcockiene” prin cadru ale unui invalid în cărucior şi repetatele situaţii cu urmăritori-urmăriţi pe care le conţine intriga, cele câteva momente de „cascadorism” şi verva de cascador a lui Florin Piersic însuşi, vom putea lesne conchide că din „inventarul” filmului poliţist nu lipseşte aproape nimic. Numai că această faună pestriţă, ostentativ pestriţă şi adesea inoperant pestriţă, rămâne, nu o dată, în afara intrigii, ca un element pitoresc (şi ineficient) de culoare; toate ingredientele filmului poliţist par la locul lor, dar „reacţia” nu se produce, pentru că multe dintre elementele pitoreşti există doar în sine, şi pentru sine.
     Astfel se face că filmul devine stufos, cu complicaţii inutile de acţiune şi (paradoxal) cu rezolvări simpliste ale conflictului. Pentru că, pe cât de complicate sunt ramificaţiile intrigii centrale, pe atât de labil este „axul” subiectului, povestea propriu-zisă de spionaj şi contraspionaj fiind cât se poate de neutră, incertă, desubstanţializată. Şi încă ceva:scenaristul și regizorul supralicitând elementele fictive ale intrigii, s-au depărtat de verosimil, ceea ce mai ales pentru un film poliţist de o asemenea factură costituie un cert dezavantaj. Spectatorii „sancţionează”, de altfel, pe parcursul vizionării, abateri similare. Nu insistăm asupra deficienţelor de logică din zona subiectului (respectăm, în continuare, regulile jocului), dar simţim nevoia să subliniem că intenţia regizorului de a face un film după toate rigorile clasice ale genului nu a fost dusă până la capăt. Genul reclamă o exactitate matematică. Or, filmul conţine destule stângăcii, chiar dintre acelea „elementare”. Spectatorii înregistrează cu stupefacţie greşeli copilăreşti (de la un cadru la altul anumite elemente de recuzită dispar şi apar fără nici o justificare), sunt derutaţi de stângăcia machetelor care ar urma să reprezinte valoroase invenţii tehnice şi asistă neputincioşi la compromiterea unor debuturi actoriceşti (tonul fals al replicilor rostite de Dana Crişan, de pildă, întrece orice închipuire).
     Verva lui Florin Piersic (care desenează un personaj inventiv şi dinamic, mai mult decât agreabil), este insuficientă. Filmul are lungi pasaje trenante, şi Savel Stiopul — ale cărui ambiţii artistice depăşesc, în mod justificat, condiţia de gen a filmului de faţă — reuşeşte o performanţă care nu e la îndemâna oricui, aceea de a construi secvenţe plicticoase din elemente de acţiune pură. Este încă o dovadă că altul este teritoriul său cinematografic predilect, dar această constatare nu conţine nici o noutate; ştiam de mult aceasta, filmul prezent nu reprezintă decât o „relaxare activă” în creaţia sa, după o lungă, prea lungă, absenţă de pe platouri. Ar mai fi de subliniat câteva contribuţii pozitive la realizarea filmului (aceea a operatorului Ion Anton şi a compozitorului H. Maiorovici, calităţile interpretative ale Corinei Chiriac — mai „actriţă”, însă, decât o lasă să se întrevadă filmul, jocul sobru al lui Zephi Alşec, dezinvoltura debutantului Fabian Gavriluţiu, precum şi câteva siluete de „plan trei”, printre care acelea, nostime, izbutite de Mircea Mureşan şi Al. Grapini), dar filmul, în ansamblul său, nu poate fi considerat o reuşită. Florin Piersic încearcă, mereu, să descreţească frunţile dar abia în final, când trucatul turist din Ohio se întâlneşte cu un... turist din Ohio, înregistrăm o glumă plauzibilă. Asta se întâmplă, însă, după ce filmul propriu-zis se terminase, la capătul unor mult prea lungi zeci de minute.

 
(Contemporanul, 2 iunie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: aventuri la marea neagra film, calin caliman, cronica de film, savel stiopul

Opinii: