E greu să-mi închipui că întrebându-vă dacă există un secret al personalităţii actorului de film, vă gândiţi la fotogenie; cred că vă referiţi la acea sensibilă meserie greu de definit, meseria care transmite şi impune spectatorului ATENŢIE.
Nu este un secret. Sau poate este. Nu este o modalitate de expresie. Sau poate este.
Nu este un «CE» educabil. Sau poate este.
Conduc la Institut un curs de Arta Actorului de Film cu regizorii de film şi cu actorii de teatru, exerciţii de formare a unor deprinderi specifice — dar nu cred că este un non sens dacă la întrebarea «există o diferenţă între actorul de film şi cel de teatru», răspund perseverent şi convins: NU.
Actorului de teatru ca şi celui de film i se cere, cred, aceeaşi capacitate de asimilare şi transmitere a generalului real, într-o formă individuală.
Capacitatea adică de a recepta măsura vieţii şi de a redimensiona prin individualizare.
Este adevărat însă că mijloacele de transmitere trebuie diferenţiate în mod logic în funcţie de normele de consum ale «produsului-spectacol» — teatrul sau filmul. Ecranul oferă ochilor semi-închişi ai unei săli întunecoase imaginea vieţii şi a eroilor ei la dimensiuni care depăşesc realui. Actorul în prim plan, actorul cu ochii de doi metri fiecare, nu are nevoie pentru a transmite gândul său, decât să-I gândească. Ecranul este o vitrină. Teatrul trebuie să spargă cristalul acestei vitrine. Şi să «IMPRESIONEZE» prin glas, prin gest, prin culoare. ADEVĂRUL nu este exclus de niciuna din formule dar dacă în teatru, pe spectatorul indispus sau obosit trebuie să-I baţi pe umăr cu glasul, cu plastica şi machiajul şi uşor împinse către APEL, în cinema, sarcina aceasta revine regizorului, scenaristului, tehnicienilor creatori (operatori, ingineri de sunet).
Specificul artei cinematografice pune actorul la adăpost de îngroşarea adevărului de viaţă care trebuie exprimat, şi-i cere atunci când îl invită de pe «scândură», pe «pânză», să adapteze sistemul său de succes acestei scări specifice.
De aceea probabil film se poate face şi cu neprofesionişti — cu acei mult discutaţi, mult căutaţi «oameni de pe stradă». Teatrul însă nu se poate dispensa de serviciile actorului. Aici se află cred cheia răspunsului pe care îl aşteptaţi. Cinematograful poate renunţa la profesionişti, dacă pentru un personaj cu o viaţă definită găseşte o înfăţişare reală, needucată artistic, care să-i convină. Singura condiţie este ca viaţa acestui obraz de pe stradă să aibă datele personajului căutat, pentru ca autenticul său — chiar dacă se înscrie în naturalism — să fie posibil şi probabil. Foarte puţini însă reuşesc să depăşească datele scenariului. Foarte puţini reuşesc să «creeze». Foarte puţini pot fi folosiţi ulterior.
Primesc nenumărate scrisori în care sunt întrebată aproape constant: «îndrăgesc filmul, ce trebuie să fac pentru a deveni actriţă de cinema...?»
Institutul de teatru nu poate asimila — evident — decât un număr restrâns de viitori actori... Şi mi-a venit atunci în minte — căutând cinstit un răspuns acelor scrisori — o pagină emoţionantă şi puţin caraghioasă care adună în fiecare săptămână în revista CINÉ−MONDE câteva fotografii de candidaţi la FILM. Nu lipsesc fotografiile fumătorilor «cu ceas», ale costumelor de baie, ale opulenţelor «atacante». Dar am auzit că multe roluri episodice au fost acoperite de aceste oferte. Dacă nu îndrăznesc să propun acest lucru revistei «Cinema», mă gândesc însă la serviciul care la Studioul Bucureşti se ocupă de actori, şi unde nu găseşti — nu figuri interesante de neactori dar nici măcar fotografiile celor întrebuinţaţi şi verificaţi.
Există la Hollywood o publicaţie — catalog — în trei volume a câte o mie de pagini fiecare. Am răsfoit-o cu stupefacţie într-o după-amiază când un producător căuta împreună cu regizorul său o fizionomie pentru un rol rămas descoperit în urma unui scandal de presă.
Volumul I — INGENUE (o mie de pagini cu câte 6 poze. Şase poze şi şase adrese personale sau de agenţie). Volumul II — roluri de caracter. Volumul III — roluri episodice. CAPETE... CAPETE... CAPETE...
