— V-am supus cronica spre lectură, nu pentru a-i discuta aprecierile — față de care oricum sunteți subiectivi — ci lacunele sau obiecțiile pe care vi le-a stârnit.
Dan Pița: Semnele unei școli trebuie... semnalate
― Eu n-aș putea să critic analiza pe care o faceți, pentru că ea îmi pare perfect justificată. Poate ceea ce spuneți în ultimul aliniat, despre permanențele filmului românesc, despre ceea ce trece din film în film, uneori fără măcar să observăm, s-ar fi putut dezvolta și ar putea sta la baza unei vaste discuții. Dacă dumneavoastră, criticii, ați putea descoperi în filmele noastre motive tematice comune și regăsi, în timp, repere stilistice, mai numeroase și mai concludente decât cele pe care le-ați punctat sumar (caii, caleașca), ar fi extrem de util. Pentru că tendințele de a crea o școală cinematografică proprie sunt la noi încă destul de timide și semnele care apar ar trebui... semnalate. Nouă, de pildă,
Victor Iliu ne-a fost profesor și personalitatea lui ne-a marcat incontestabil. Între
Nunta de piatră,
Duhul aurului, și câteva filme românești anterioare — aș cita
Noaptea furtunoasă, Moara cu noroc, Viața nu iartă, Duminică la ora 6, Pădurea spânzuraților, Reconstituirea, poate
Meandre, care ne-au impresionat mult — nu se poate să nu existe elemente comune. De altfel și dumneavoastră, criticii, aveți o anumită continuitate, din articol în articol, ca să nu zic obsesii. S-ar putea, de pildă, ca pe dumneavoastră să vă frământe problemele ecranizării, și nu fără motiv, după cum se poatea vedea chiar din lista de filme pe care am citat-o mai sus. De aceea insistați în cronică asupra adaptării cinematografice. Într-adevăr, pentru a realiza acest scenariu, noi am citit tot ce a scris Agârbiceanu, toată opera lui, de la romanele mari până la schițele mărunte, numeroase, publicate în 7–8 volume, multe superbe — eu aș rămâne numai în lumea lor, dacă aș putea și aș mai face câteva filme.
Val. S.: Granițele dintre o schiță și alta au devenit pentru dumneavoastră foarte relative și personajele circulă, ca în lumea reală.
D.P.: Calul alb vine, de pildă, din schița «Pribeagul». Și la fel apar și alte personaje, solitare sau perechi, de pildă jandarmii. Numai în «La o nuntă», cum ați observat, am inventat personajul dezertorului, din motive pe care le-ați exprimat foarte bine, din nevoia unui sacrificiu — trebuia să plătească cineva pentru fuga ceterașului cu mireasa.
Val. S.: Nici ideea crimei organizate, ciclice, nu există în Agârbiceanu.
D.P.: Există virtual. lar când am intrat în lumea sa, cu sensibilitatea și aprehensiunile omului din secolul XX, când am descoperit și «locul crimei», această extraordinară zonă care e Roșia Montana, am simțit în aer trena unui vechi blestem al aurului secătuit, reziduurile tuturor regretelor moarte și tentativelor de îmbogățire cu orice preț. De altfel, crima organizată, ciclică, o găsim în foarte multe din filmele cu căutători de aur.
Mircea Veroiu: Filmul de artă este accesibil
— Ceea ce ați scris este mai mult și mai subtil decât o cronică. Ar rămâne însă de discutat formula filmului. Mă refer la prima parte, după «Vâlva băilor», care e de fapt reeditarea unui basm în care apar Făt Frumos, Baba Cloanța, Zmeul și Ileana Cosânzeana. Spre deosebire de basme, în realitate, mai ales în realitatea pe care o vizează filmul, Baba Cloanța iese victorioasă ajutată de Zmeu, Ileana Cosânzeana este un instrument, iar Făt Frumos este cel care moare.
Val. S.: Eu m-am oprit la constatarea că mitologia este înlocuită cu socialul.
M.V.: Să zicem, deci, că am închis cercul, realizând un basm social. În rest, mi se pare că în cronică se citesc intențiile regizorale foarte atent și altfel decât le citesc, de pildă, serviciile de difuzare a filmului. Așa cum la
Nunta de piatră s-au programat numai 4 copii, care la un moment dat rulau reduse cu aproape 30% din cauza rupturilor și lipiturilor, la
Duhul aurului ni s-a făcut «favoarea» a 8 copii, în timp ce numărul uzual este de 15-20. Reîntâlnim vechea neîncredere față de «filmele de artă», cărora unii specialiști ai rețelei de difuzare nu izbutesc să le sesizeze sensurile sociale, educative și nici șansele ca publicul să le înțeleagă mai bine. Pentru că, vreau să spun că
Nunta de piatră, cu 4 copii, a realizat vreo 400.000 spectatori, revenind, per copie, aproape același număr de intrări cât a realizat filmul de aventuri
Cu mâinile curate: 2.000.000 spectatori la 25 copii.
Val. S.: Apropo de accesul la public, în cronică opinam că ați devenit mai receptiv față de epică.
M.V.: Ar fi fost imposibil să tratez static, eliptic sau sublimat, o epică dinamică, cu o intrigă aproape de tip antic. Dar eu sunt și rămân, încă, pentru primatul cinematografului ca atare, pentru formula audio-vizuală de exprimare. «Povestea» este cadrul de film însuși. Nu este însă mai puțin adevărat că trebuie să povestim ceva mai atent. Am reținut imaginea pe care ați creat-o despre întâlnirea «în cruce» dintre mine și Dan Pița, prin evoluția unuia către celălalt. Dan Pița a început să fie preocupat de cadre mai lungi, de încadraturi studiate, de o mizanscenă mai coregrafică, iar pe mine au început să mă intereseze planul doi, relațiile de contra-punct dintre personaje ș.a.m.d. Asta e bine. Poate că, până la urmă, din noi doi o să iasă un regizor foarte bun.
Val. S.: Sau doi excelenți.