Nu mi-a venit să-mi cred ochilor recunoscând chipul de morsă bătrână şi umerii aduşi ai lui Ioan Stoica, agentul de poliţie partener al lui Cristi (Dragoş Bucur) în celebra scenă finală din
Poliţist, adjectiv al lui
Corneliu Porumboiu. În absolut exact acelaşi rol, poliţistul veteran şi mai încet la minte, Stoica închide şi mult-aşteptatul film al lui
Cristi Puiu, intitulat, straniu
Aurora, aflat la Cannes în secţiunea „Un certain regard”. Spun închide, ca să nu spun că îl îngroapă. Întreaga scenă finală a
Aurorei are acelaşi pattern, acelaşi tipar formal ca şi cea a filmului lui Porumboiu: după zeci şi zeci de minute de secvenţe cu acţiune puţină sau deloc, plasate în spaţii româneşti contemporane mai mult sau mai puţin murdare, cu dialoguri curente, prozaice, adesea monosilabice, personajul interpretat de Cristi Puiu însuşi explodează sec, într-o secţie de poliţie, în fraze "superintelectuale" gen "complexitatea relaţiei dintre mine şi soţia mea nu cred că poate fi înţeleasă de Poliţie", tot aşa cum ofiţerul interpretat de Vlad Ivanov în
Poliţist, adjectiv făcea maieutică la birou cu subordonaţii holbaţi la el.
Şi dacă facem abstracţie de această similitudine consternantă (se poate formula "ipoteza" că Puiu n-a văzut filmul lui Porumboiu?!), finalul ales de regizorul şi scenaristul Cristi Puiu mi se pare eronat. Personajul său, Viorel, este un psihopat şocat până la crime de despărţirea de soţia lui. Actorul debutant Cristi Puiu realizează, surprinzător pentru mine, performanţe remarcabile în conturarea siluetei fragil-ameninţătoare a lui Viorel. În multe situaţii, el îndoaie pur şi simplu liniile de câmp ale filmului în jurul lui, generând o tensiune, o aură perceptibilă aproape fizic. Unul dintre cele mai dificile procedee pentru un actor, să joace ceva cu o parte a feţei şi altceva cu cealaltă, îi reuşeşte lui Puiu: colţurile gurii îi sunt mereu căzute, buzele ţuguiate abia perceptibil, ca la Bosumflici, ca la Popa Prostu, ca la Jokerul lui Heath Ledger. În schimb, ochii i se deschid din tremurări de pleoape timid-handicapate în fixităţi fulgerătoare de pasăre de pradă care îl spintecă pur şi simplu pe cel din faţa lui. A existat până acum în filmul românesc un psychokiller memorabil ca, de pildă, Anthony Perkins în
Psycho, Robert de Niro în
The Fan sau
Taxi Driver, Jack Nicholson în
The Shining sau Kevin Spacey în
Se7en? Nu, Cristi Puiu în
Aurora e primul. Într-un album cu umbre chinezeşti, i-aş pune silueta vulnerată, încordată şi necontenit prevestitoare de rău alături de cea a lui Anthony Perkins.
Actorul Cristi Puiu ştie să joace freakul ucigaş cu tot corpul. Mersul, în secvenţele de pândă urbană nevrotică, este extraordinar: mâinile pe lângă corp, paşi mici, adăugaţi, cu vârfurile picioarelor vag chaplinian îndreptate spre exterior, aşa merg aurolacii Casei Scânteii, căutând parcă să ocupe cât mai puţin timp un loc în spaţiu. Mâinile: după ce îi spune fostului socru, în vreme ce sunt cărate lucruri din domiciliul conjugal, "De la jumătatea sufrageriei încolo, nu mai luaţi nimic", întinde o fracţiune de secundă palmele paralel cu podeaua, cu mâinile lângă trup, ca şi cum ar vrea să mimeze un pinguin, un avion care virează sau ar căpăci ceva ce stă să explodeze - un asemenea raport între discreţia gestului şi intensitatea lui ameninţătoare îmi aminteşte de mâinile Eleonorei Duse. Privind fără să scoată o vorbă, Puiu reuşeşte uneori una dintre cele mai încărcate tăceri din câte am văzut în cinema; pe măsură ce trece timpul simţi nevoia să auzi măcar o tuse care să mai scadă tensiunea.
Al său inginer Viorel va rămâne
nebunul ucigaş singur în oraş al cinematografiei române.
Din păcate, Puiu este fascinat de propriile-i reuşite actoriceşti şi exagerează, filmându-se prea mult pe sine şi "tăindu-şi" singur din efect. Din aceeaşi cauză, probabil, lasă găuri în scenariu: aprinde o ţigară în prima secvenţă a filmului, iar pe următoarea, scoasă din pachetul propriu, o aprinde peste vreo oră şi jumătate, deşi trecuse prin momente de mare tensiune nervoasă - ciudat fumător. Tot aşa, aproape două ore (filmul durează trei) nu apare şi nu se aude vreun telefon mobil la niciunul dintre numeroasele personaje; apoi Puiu sună la interfonul mamei sale de patru ori la rând fără să folosească mobilul; brusc, vedem că o sună de pe mobil în vreme ce urcă pe scări. Este lipită şi neverosimilă legătura lui cu amanta Gina; un maniac afectat până la crimă de despărţirea de soţie nu e plauzibil să mai aibă o altă femeie. Sugestia la nudul gol a cancerului terminal nu întăreşte personajul, dimpotrivă, îi reduce prin "logicizare" din aura metafizică de "ciudat" hipersensibil capabil să ucidă din iubire.
În sfârşit, aşa cum spuneam, scena finală mi se pare greşită. Toată construcţia de aproape trei ore în jurul personajului Viorel, enigmatic, periculos şi interesant este abandonată ca să ne râdem de obtuzitatea poliţiştilor români. A făcut foarte bine lucrul acesta în premieră Lucian Pintilie, acum 40 de ani, în
Reconstituirea. De atunci a fost reluată scena prostiei în uniformă de nu ştiu câte ori. Nu despre asta era vorba! îmi venea să-i strig, frustrat, domnului Cristi Puiu, în vreme ce tablagiii se chinuiau să-i noteze adresa…
Titlul e ultimul lucru despre care trebuie să spun că m-a nedumerit.
Aurora este numele unei capodopere a filmului mut, regizată în anii '20 de marele F. W. Murnau. Preluând o asemenea marcă ilustră ai şanse mari să contrariezi, mai ales când e greu de identificat vreo legătură cu filmul lui Murnau, unde e chiar pe dos, soţul are o tentativă de asasinat asupra soţiei, manipulat fiind de amantă. În filmul lui Puiu, Aurora nu e femeie, nu e boreală, nu e nimic. Şi atunci?
Atunci o să aşez filmul în cinemateca mea personală sub numele PsychoPuiu şi cu siguranţă o să-l mai văd.
