Având o enormă filmografie la activ (după cum ne amintește de fiecare dată), Sergiu Nicolaescu se recomandă drept magnet pentru public și regizor al poporului. Și, ca să-i dăm Cezarului ce-i aparține, poporul a venit, nu, mai degrabă s-a înghesuit la noul său film, Orient Expres. Odată ajuns în sală, a rămas — cu excepția a două replici la care s-a râs de fiecare dată — siderat, încremenit, mut. Vrând, nevrând, am subscris și eu la muțenia generală, din politețe; speram câteva comentarii acide la final. Ei bine, nu! Mai erau indivizi rarissimi care chicoteau, un curajos care a părăsit „ringul” cinematografic, dar în general, lumea a plecat la fel de mută — nici entuziasm, nici regret c-a plătit biletul! Repetând experiența de trei ori cu același rezultat, mi-am zis că e vorba de incoerența scenariului care îi arunca pe spectatori într-o asemenea stare de confuzie existențială.
lar povestea e nu doar încâlcită, ci și de o lipsă de noimă arareori întâlnită, care ofensează și o logică elementară. Acțiunea se petrece pe două planuri temporale care par legate, dar te convingi treptat de șubrezenia conexiunii. Primul e intervalul 1911 — 1916: prințul Andrei Morudzi 1 (Dan Bittman) duce o viață plină de cazinouri, femei și dueluri între Paris și București/ moșia sa. În 1935, prințul Andrei Morudzi 2 (Sergiu Nicolaescu), îmbătrănit, dar nu complet cumințit, duce o viață aparent solitară: e vizitat de crema localității Moruzeni (baroana Frunzetti, văduvă, — consort, șeful de gară + consoartă, popa + consoartă, pădurarul, misogin, deci — consoartă) și de fantomele tinereții sale nesăbuite, adică Isabel (loana Moldovan) și propria sa variantă tânără (din nou, Dan Bittman). Dar filmul începe cu prințul 1 fiind călcat de Orient Expres; chiar dacă reușești să crezi că scapă, tot vezi mormântul, cu poză cu tot, care atestă c-a dat ortul popii la treizeci-și-nouă de ani, aceeași vârstă la care — aflăm de la Costache, majordomul interpretat de Gheorghe Dinică — i s-a pictat portretul. Mai mult, mormântul prințului 1 ni se arată doar când e vizitat de prințul 2, care, în flashbackurile în care-și rememorează tinerețea, apare ca prințul 1?! Ergo, dacă cei doi prinți nu sunt una și aceeași persoană la vârste diferite (și nu pot fi, căci unul e mort, iar celălalt în viață, cel puțin până la finalul pe cine interpretează Sergiu Nicolaescu? Fantomă nu e, deși îi mărturisește Anei Criveanu (Imola Kezdi) că el „nu există”: mănâncă, doarme, face baie, se vede-n oglinzi și la sfârșit se și sinucide! Să fie atunci un impostor care se dă drept prințul Morudzi? larăși imposibil, din cauza flashbackurilor, din cauza fantomelor care-I vizitează ca să-i facă reproșuri pentru modul în care le-a tratat în tinerețe, ca Isabel. Ca atare, personajul lui Sergiu Nicolaescu, pivotul filmului (ocupă cam trei cadre din cinci), nu-și justifică defel existența, după cum nici CNC-ul nu poate justifica fondurile oferite unui script atât de defectuos în cadrul unui „concurs de scenarii”!
Singura motivație — vagă — pentru această eroare grosolană ar putea fi faptul că personajele lsabel și prințul 1 nu existau în materialul originar (romanul „Prințul” de Teodorescu — Braniște)... Dar greșelile din scenariu nu se opresc aici, filmul lăsând multe incidente neterminate. De pildă, nu știm de ce a murit Isabel la două-zeci-și-șase de ani — a fost o victimă a războiului? Sau, exemplul tipic de scenă nefinalizată: Ana pleacă de la castel, scapă mănușile, prințul le ia și pornește în galop să-i le returneze. Nu aflăm niciodată dacă i le-a dat înapoi sau nu...
Și până acum nici nu m-am atins de dialoguri, care sunt de-o artificialitate demnă de reclamele la produse electro-casnice și la fel de originale. Să citez, deci: „iubesc natura care-și pune straie noi”, „se spune că iubirea aduce nefericire”, „așa că vom privi această lume cu un dispreț olimpian”, „am vrut să învăț și animalele să mănânce frumos”, „credeam că doar acolo puteam trăi și respira” — tare-aș vrea să văd cum se poate una fără alta... Nu puteau lipsi nici citatele din Iiteratura franceză (așa s-a obținut oare sponsorizarea de la Air France?), arhi-cunoscute și pomenite deja în vreo duzină de filme — vezi „Il pleure dans mon coeur/ Comme il pleut sur la ville”, mult exploatatele versuri ale bietului Verlaine. Delicios e momentul în care Ana îi declară prințului 2 că preferatul ei e Villon — să fi știut ea de filmul lui Sergiu Nicolaescu din 1987, intitulat François Villon, poetul vagabond? Mai mult, uneori dialogurile sunt atât de forțate încât dau în ridicol: rămas fără argumente în dezbaterea naturalețe socială versus distincție auto-impusă, Bob (nepotul baroanei Frunzetti) îndeamnă oaspeții să strige „ohe” în ceva ce — bănuiesc — se vrea o sfidare a bunelor maniere, și, implicit, a prințului...
Dar, încercând să dau de vreun sens în acest haos, mă întorc la afirmațiile lui Sergiu Nicolaescu privind acest lungmetraj; el susține că e „un film curat, frumos”, „o piatră de încercare”, ba chiar comentează că „am abordat cu curaj un dialog cu spectatorii puțin mai greu. Acest gen de filme se făceau (eroare gramaticală?! n.a.) în Franța anilor '50-'60”. Aha, deci văd unde bate: la Nouvelle Vague, Cahiers du cinéma și regizorii aferenți: Truffaut, Chabrol, Rohmer, Jacques Rivette, Godard. Doar că elementele comune nu sunt prea numeroase: disprețul cinic al prințului 2 față de mica burghezie aduce a două filme ale lui Chabrol (Soția infidelă și Nunta roșie), iar aspectul moralizator al poveștii, accentul pe emoțiile personajelor pot aminti de Eric Rohmer, care, de altfel, făcea filme de epocă, unul fiind tot o adaptare (după Kleist, Die Marquise von O...).
Revenind la faptul că în Orient Expres personajele primează — pentru că nimic altceva nu ar fi putut, cât de cât, salva filmul de propriul scenariu — problema e că protagonistul nu are coeziune și nici coerență. Se pretinde dandy și amoral, apoi afirmă că răul pe care l-a făcut, l-a făcut crezând că e bine! Cât despre ceilalți actori, cei buni sunt reduși la statutul de sateliți ai protagonistului, interpretând personaje simplificate, construite sumar în jurul unei funcții. Totuși, apreciez rolul Danielei Nane, care joacă bine o femeie proastă (Carmen lonescu) și chiar pe cel al Maiei Morgenstern (baroana Frunzetti) care reușește să-și infuzeze personajul, altminteri tragic prin iubirea neîmpărtășită, cu o doză de umor — ei îi aparțin cele două replici la care se râde. Cei doi actori importați din emisiuni TV, Bittman și loana Moldovan, sunt inadecvați, în special ea, căreia ar fi trebuit să-i spună cineva că, de regulă, strigoii nu sunt zâmbitori până la exces. Egocentrismul nicolaescian viciază restul: bărbații îl consideră o enigmă la care meditează cu conștiinciozitate, în timp ce toate femeile îl adoră (iar Maia Morgenstern, făcându-i declarații, e chiar plauzibilă!), și câteva se sinucid după ce le părăsește. M-am liniștit însă când am aflat că personajul e opusul lui Sergiu Nicolaescu (care mai mărturisea cu candoare că până acum s-a jucat doar pe sine), care tratează complet diferit membrele sexului frumos, totul sublimat în afirmația „oricare din femeile pe care le-am iubit și astăzi dacă le-aș chema ar veni înapoi!”
Vizual vorbind, filmul stă ceva mai bine, deși rasolul dat la filmări, care-au avut loc în patruzeci-și-nouă de zile, se cam vede. La nivel tehnic, dau bine o suită de gros-planuri filmate în continuitate sau o juxtapunere de planuri paralele în slow-motion care anunță începutul flashbackului. Dar, cu siguranță, nu m-aș aventura să vorbesc despre „realismul magic” al imaginii cum face Florin Mihăilescu (directorul de imagine). Mai mult, gafele de luminație sunt flagrante, mai ales când se utilizează fill light (lumină menită să evidențieze obiecte, chipuri, etc.): în scena apariției Anei, vezi întâi buze care abia se disting de sub umbrelă în întunericul nopții, apoi fără să fi existat vreun alt mijloc de luminare în cadru — se face zi pe chipul ei; bănuiesc că i-au băgat vreo lanternă în față... Mai e și Orient Expresul care scoate fum de două culori — fiindcă s-a folosit și trenul autentic, și garnitura de tren cu aburi de la Buftea... Sunt multe alte detalii eronate de acest tip: încercați să vă concentrați asupra lor pentru că mai taie din plictiseala pe care o veți resimți cu siguranță...
