Respectând opiniile colegilor mei care s-au pronunţat asupra filmului
Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte! (titlu rău inspirat), observ că extracţia ideilor din remarcabilul scenariu s-a făcut în cele mai multe cronici anevoie sau mai deloc, deşi se prezentase, în sfârşit, o ocazie să se vadă şi ideile. Nu erau oare interesante antitezele dintre conştiinţa pură şi conştiinţa pervertită, dintre afectele autentice şi afectele mistificate, dintre falsul idiot al satului şi idioţii veritabili? Un avantaj al discutării ideilor — faţă de nararea faptelor, ori chiar relatarea generalităţilor, cum se obişnuieşte — e reverberaţia concluziilor în planuri psihologice şi sociologice largi, cu articularea operei într-un context de anteriorităţi şi ulteriorităţi — dacă termenii nu jenează prea. Aici drama eroului survine din eşecul unei aspiraţii spre identitate socială, onoarea de a fi «în rând cu lumea» în vechiul sat românesc meritând chiar sacrificiul vieţii — asumat de Ipu cu linişte mioritică şi perceput tragic, de acelaşi, când nu-I mai poate săvârşi. Prin această dramă, filmul exprimă o realitate cuprinzătoare şi oferă totodată o explicaţie pentru opţiunile revoluţionare viitoare ale celor socotiţi paria în mediul rural. Atari situaţii, de lipsă a identităţii sociale, căpătau uneori forme cumplite! Locuitorii fără casă, fără pământ, fără familie legitimă, fără unelte, ca Ipu, erau socotiţi nimeni (exprimat prin porecla fără sens, e, de altfel, singurul lucru care-I ultragiază pe erou), copiii lor nefiind botezaţi, nici înregistraţi la starea civilă (mai sunt şi azi săteni care nu au avut niciodată act de naştere; legalmente ei nu existau, deşi trăiau într-un sat anume şi erau cunoscuţi de toată lumea).
Cum ceea ce fusese abia schiţat în
Setea, afirmat mai cu seamă teoretic în
Străinul, ori conturat încă vag, sub raportul nuanţelor, în
Valurile Dunării — adică un conspect analitic al eroului în circumstanţe istorice excepţionale — se impune cu claritate acum, în «Moartea lui Ipu» şi în tulburătorul roman cinematografic
Puterea şi Adevărul, raliind, prin aceasta, cinematografia noastră uneia dintre cele mai fertile direcţii estetice contemporane.
Titus Popovici convinge că e, deocamdată, dramaturgul esenţial al filmului românesc contemporan.
