Ambiţios, ca toate filmele lui
Francisc Munteanu,
Tunelul aspiră în acelaşi timp la virtuţiile filmului de aventuri şi la cele, poate mai greu de cucerit, ale cinematografului psihologic, dar rămâne de fiecare dată la jumătatea drumului.
Dacă există o anume atracţie spre epica spectaculoasă, dacă în ţesătura întâmplărilor sunt elemente de tip poliţist: enigme, urmăriri, agentul dublu, întâlniri conspirative, îi lipsesc însă filmului câteva lucruri esenţiale: logica faptelor, dictată aici de misiunea pe care trebuie să o îndeplinească eroii (erorile sunt semnalate de cronică) şi, mai ales tensiunea, simţul suspense-ului (pătrunderea lui Serioja în tunel, percheziţia în camera luliei, între alte episoade). Când vrea să facă analiză psihologică, filmul devine strident (momentul, de pretins dramatism, în care von Keller ascultând un cântec rusesc nu-şi mai poate stăpâni nervii nu e cu nimic mai prejos de «paroxismul» exploziilor aproape clinice din
Dincolo de barieră) sau cade în locuri comune, în poncif (Otto von Keller, ofiţerul german dezgustat de război şi violenţă, cititor al lui Goethe, Heine, Hölderlin — personaj neconvingător cu toate eforturile unui bun actor ca Emmeric Schäffer; lulia, cântăreaţa de bar cu visuri frânte, tristă, acceptând cu o resemnare dureroasă viaţa de local; tânărul ostaş, prâslea al grupului, adolescent sensibil cu dispoziţii lirice, care privind cerul înstelat îşi doreşte o iubită, Vega, şi căruia i-ar plăcea să i se zică Orion Nichiforovici — totul într-un dialog aşa-zis poetic, cusur mai vechi al filmelor lui Francisc Munteanu, cum bine se ştie.)
S-a spus că
Tunelul şterge amintirea pe care o lăsase acel
Dincolo de barieră. Ar fi fost aşa numai dacă filmul ar fi ştiut să găsească întotdeauna vibraţia emoţionantă a finalului — celebrare plină de simplitate a unui eroism adânc.
