Se odihneau la Casa Vâlceană înainte de filmarea grea de noapte din lanul cu grâu, şi-şi aruncau unul altuia glume pentru mine de neînţeles: «Să leşine căţelul, nu alta, cu atâtea reflectoare şi pepsi cu frişcă...» «Lasă nea Fane — te-ai antrenat serios cu bere la Pescăruşul!» «Ăsta-i un ceas cu cuc şi cu cântec, l-am căutat toată valea Oltului»... Abia după ce-am citit scenariul
Aşteptării lui Horia Pătraşcu, după ce am însoţit echipa lui
Şerban Creangă în lanul de lângă Odobeşti unde în noaptea de vară se filma visul lui nea Fane, am intrat puţin în atmosfera de familie care se crease aici, amestec ciudat de întâmplări de filmare şi scene, personaje din viitorul film.
Ştefan Ciobotăraşu
Nea Fane îndrăgit de toţi, cel care duce pe umeri toată
Aşteptarea, e maestrul
Ciobotăraşu. Marele Ciobotăraşu, harnicul actor care filmase o noapte întreagă în ajun, împreună cu prietenii lui (din viaţă şi din film):
Ernest Maftei şi
Aurel Giurumia. «Mă simt cam singur de când au plecat ei». Şi nea Fane îşi toarnă trist un pahar din vinul Casei Vâlcene.
«Ştiţi, teatrul şi cinematografia sunt pentru mine ca două iubite. De una sunt îndrăgostit pentru că mă ţine foarte strâns, pe alta o ador fiindcă-mi dă toată libertatea. De fapt, când filmez mă străduiesc să nu fac nimic special îmi scutur doar scrumul pe pantaloni şi asta poate avea importanţă pe ecran — pe scenă nici nu se observă. E formidabilă arta asta de a nu spune nimic, de a tăcea, de a fi tu, ca-n viaţă. Interesant e cum îţi poţi căra în spate o biografie întreagă fără să trăieşti cu spectatorul mai mult de o oră. De nea Fane mi-e frică, să nu fie prea uşor pentru mine şi totodată prea greu. Da' ne descurcăm noi, aşa-i lonică? şi-şi ia de mână partenerul — un puşti de câţiva ani numai ochi şi spirt. Cum e nepotul lui, Răducu, despre care îmi vorbeşte seara întreagă: «De fapt aici joc un rol de compoziţie. Spre deosebire de nea Fane. Eu nici nu mă gândesc la moarte». Nu ştiam atunci că vor fi ultimele cuvinte pe care le voi auzi de la bunul nostru Ciobotăraşu.
Horia Pătraşcu – scenaristul
Absolvent filmologie '68. Pasiunea: regie de film. Ocupaţia: scriitor. Debut în scenariu:
Reconstituirea cu
Pintilie. Cu Şerban Creangă: scenariul
Căldura. În lucru:
Aşteptarea. În proiect: «Harababura».
«Veniţi de la filmare? Cum a ieşit secvenţa? Ce face Creangă? A văzut ce-a tras? Are cu el masa de montaj? Fără asta nu se poate, e ca biblioteca, îţi trebuie lângă tine când scrii. O să alerg să văd ce fac băieţii... Nu se poate scrie scenariul şi apoi să nu fii şi tu la filmare. Acolo îl rotunjeşti, îl recreezi. Eu dacă scot ediţia a II-a la nuvela «Reconstituirea» îi adaug tot ce-a îmbogăţit-o platoul. Ce v-a spus Ciobotăraşu? Vi s-a părut mulţumit? Eu pentru el am scris rolul. Dintr-o furie... Vedeam cum filmele trec, doar roluri episodice pentru acest colosal actor. În general avem actori colosali. Ernest Maftei, de pildă, ar merita Oscar-ul pentru roluri episodice. L-am avut şi pe el în faţă când am scris
Aşteptarea. Ca şi pe
Găitan. Nu ştiu, dar altfel scrii când te loveşti de actori mai întâi pe stradă şi apoi pe ecran. Îţi umplu cadrul, aduc cu ei o lume.
Aşteptarea va fi recitalul lui Ciobotăraşu, nu există cadru în care să nu apară. Nea Fane e elogiul cumsecădeniei. Simţeam că trebuie să vorbim neîntârziat despre omenescul simplu pe care din grabă nu-I observăm. O oază de echilibru şi înţelepciune într-o lume agitată.
Aşteptarea nu-i filmul pensionării, al bătrâneţii şi al morţii — cum s-ar crede— ci filmul unui caracter: nea Fane. Omul simplu scăpat din vedere în filmele noastre. Vreau să arătăm cum înţelepciunea şi seninătatea — caracteristici ale poporului acesta — reuşesc să-I facă pe om să traverseze momente grele ale vieţii, să-I ducă împăcat către sfârşit. Chiar şi finalul l-am lăsat în suspensie: cum e discret, bătrânul se retrage în linişte să nu-i supere pe nuntaşi. Se duce să moară puţin... Nostalgic filmul? Poate, doar în sensul nostalgiei după puritate... Dar nu vrem nimic duios, melodramatic, dimpotrivă.
Şerban Creangă – regizorul
Promoţie: regie '68. Debut:
Oliţele, comedie burlescă pe 16 mm în Institut. Apoi
Stâlpul, o comedie tristă după schiţa lui Horia Pătraşcu. Apoi
Săgeţile, tot în Institut.
«
Săgeţile era un filmuleţ nostim. ÎI iubesc şi acum, mai ales pentru finalul cu zidul şi săgeţile — omul în cârje aleargă într-o direcţie şi semnul se schimbă mereu, îşi bate joc de el. Ce ne-am distrat cu
Dan Nuţu şi
Caramitru când filmam în mijlocul Magistralei bucureştene o asemenea trăznaie cu toată seriozitatea... Asta e tot! Să ne păstrăm umorul de-a lungul anilor. Să nu cedăm din idei. Şi în felul ăsta o să facem filme bune».
E sigur pe el tânărul autor al
Căldurii, cum sunt mai toţi regizorii proaspăt intraţi la Buftea. Acum lucreaza
Aşteptarea.
«
Căldura m-a învăţat enorm, mi-e dragă şi azi, dar îmi vine să râd de stângăciile ei de meserie. Exista acolo obsesia mea pentru simetrii, pentru rime vizuale. Criticii i-au spus «realism poetic». Dar o să sparg eu şi eticheta asta! Ceea ce ador e comedia. O visez cu ochii deschişi. Am chiar un proiect cu fratele meu şi cu Horia Pătraşcu: «Harababura». O comedie trăznită.
Aşteptarea nu va fi un film trist, ci uşor melancolic, ca viaţa. Un film de priviri, de prim-planuri, de tăceri şi foarte rare izbucniri ale personajului care mi-i drag: nea Fane. Sper să-I iubim cu toţii, în final, pe ceferistul Ciobotăraşu. Oameni ca el ne dau putere. După asta aş vrea să fac un film numai cu obiecte. Să pun lumina şi să stau cu aparatul pe ele până le descopăr sufletul. Povestea fiecăruia pe lângă care trecem grăbiţi. Chioşcul de muzică din Vatra Dornei, de pildă, e ca o scoică, cuprinde în el o epocă, zeci de destine. Plus veveriţa care vine şi-ţi mănâncă din palme. Cam aşa va arăta unul din următoarele mele filme: un tânăr — cam trăznit — care nu-şi mai trăieşte viaţa lui, pentru că şi-o imaginează mereu pe cea a obiectelor care-I înconjoară. Evident, o comedie, o comedie tristă».
Radu Călinescu – scenograful
Promoţie '67 Arhitectură. Scenograf-asistent la
Mihai Viteazul, Fenimore Cooper, Haiducii, Căldura. Prima scenografie realizată independent:
Aşteptarea.
«Pasiunea pentru film mi se trage de la teoria arhitecturii. Ca să faci casa cuiva, trebuie să îl cunoşti pe omul respectiv, să-i creezi mediul potrivit. De fapt, ăsta-i filmul: omul în ambianţă. Pentru decorurile de la
Fenimore Cooper, m-a inspirat fotografia interpretului Charles Moulin, un om robust, fost fierar, fost campion de nataţie. Mi-am zis: ăsta şi-a construit singur coliba de pe lacul Ontario, trebuie să-i semene. Şi am făcut o aşezare lacustră a cărei coloană vertebrală era o grindă uriaşă, de o mie de kilograme, pe care am scos-o din apă cu 30 de oameni. După ce-am construit-o cu greu, s-a umflat râul şi a împins-o la vale. Stăteam pe mal cu
Nicolaescu şi contemplam dezastrul. Din fericire, s-a oprit după câţiva metri. La
Aşteptarea problemele de scenografie sunt aparent mai simple. Doar aparent, pentru că aici, folosind decoruri existente — exterioare şi interioare — trebuie să alerg enorm ca să am de unde selecta. Din 100 de case de provincie, tocmai casa lui nea Fane, imaginată de scenarist, de regizor, de operator, şi poate chiar de interpret. Apoi încep amenajările interioare. Casa din Piteşti ne convine, pentru că e lângă calea ferată, aparatul poate circula liber din interior spre exterior, dar camera trebuie să-I reprezinte pe nea Fane şi nu pe ceferistul din Piteşti. O cameră cu un ceas tip CFR, pătrat, cu un trombon — pasiunea lui nea Fane — agăţat pe perete, cu fotografiile de familie. Curtea cu stupi, cu straturi de flori şi zarzavat, îngrijită până la pedanterie de pensionarul gospodar. Pentru locomotiva pe care o vedeţi, am căutat prin nu ştiu câte depouri. Am lustruit-o bine, i-am schimbat un capac şi uitaţi-o acum, e ca o fată gata de bal».
Într-adevăr, locomotiva înainta în noapte fercheşă şi spilcuită, înconjurată de valuri de vise şi aburi. Ne devenise simpatică partenera lui nea Fane din noaptea aceea de filmare în lanul cu grâu.
Iosif Demian – operatorul
Promoţie: operatorie '68. În Institut lucrează
Negostina şi
Paradisul. Examen de operatorie:
Legătura de vreascuri şi
Mânzul (neterminat). Împreună cu Dragomir Vîlcov e asistentul lui Gologan la
Castelul condamnaţilor şi, tot cu Vîlcov, co-autor al imaginii la
Aşteptarea.
«Regret Institutul. Acolo aveai timp să gândeşti un film. În Studio însă îl faci. O asistenţă la
Ovidiu Gologan echivalează cu cinci ani de studii teoretice. Niciodată mulţumit de ceea ce face, acest artist extraordinar te antrenează în permanentele lui căutări. N-ai când să te plafonezi. Am avut o şansă imensă cu
Castelul... Apoi, în primăvara asta dramatică, am plecat cu câţiva regizori şi operatori pe urmele inundaţiilor. O viaţă întreagă n-aş fi învăţat simplitatea marilor drame omeneşti cum am învăţăt în zilele acelea la Târgu Mureş, la Dej, la Sighişoara. Am ţinut aparatul zeci de metri pe obrazul unei femei care, din cabina camionului ce-o evacua, îşi lua rămas bun în tăcere de la ceea ce fusese casa ei. Doar lacrimile-i curgeau în neştire. Cu teleobiectivul am surprins într-o curte un copil înnebunit să-şi scoată căţeii de sub ruine. Nu ştiu dacă imagini din ceea ce am filmat vor fi fructificate, dacă nu vor rămâne doar crâmpeie de memorie a peliculei. Ştiu sigur însă că memoria mea le-a fixat definitiv».
Dragomir Vîlcov – operatorul
Aceeaşi promoţie '68. Debut în lung-metraj
Aşteptarea. Subţire, agitat, vorbăreţ.
«Lucrăm de zor, dar nu prea avem utilaj corespunzător. Cu reflectoarele astea s-a filmat
Nufărul roşu. Grupurile electrogene sunt vechi şi ne lasă în pană. La filmarea trecută s-au defectat şi a trebuit să cuplăm aparatul la un camion. Vă închipuiţi dacă ar fi plecat camionul în viteză, cu toate cablurile şi noi după ele, ce
Keystone! Dar o să iasă bine filmul, vă promitem! De ce? Pentru că la toţi, după cum vedeţi, ni-e dragă
Aşteptarea!
Se vedea. Alergau cu port-vocea în mână, hectare întregi în lanul cu grâu, spre locomotiva care pornea, dădea aburi, se oprea şi iar răsufla cu fum moale la comenzile primite. O noapte întreagă Vîlcov repartiza lumina reflectoarelor în lanuri, iar Demian urca şi cobora cu aparatul pe macara, ca să cuprindă ambianţa aceea stranie de visare cu ochii deschişi, sumbră şi luminoasă totodată a batrânului obosit. A lui Ciobotăraşu neobosit.