REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Așteptând un popă... : “Sieranevada” - cronică de film


     Nu știm mai nimic despre mort, despre bărbatul al cărui parastas creștinesc, de patruzeci de zile, urmează să aibă loc (vom afla, la un moment dat, ce măsură aveau pantalonii defunctului). O fi fost un om bun? Sau nu? Parastasele se fac pentru toți, nu contează hramul purtat. Dar nu pomenirea, amintirile au importanță în filmul lui Cristi Puiu, altfel spus nu ceea ce a fost, totuși, cândva, o viață, ci existența celor care cred că moartea li se întâmplă numai altora, că sfârșitul lor este hăt-departe. Atât de departe, încât le dă mâna să-și risipească răgazul unei întâlniri familiale - venind, chipurile, dacă nu știu din ce mare sacralitate, măcar dintr-o minimă respectare a cutumelor religioase - să pulverizeze orice apropiere, printr-o explozie a micimilor cotidiene, a ranchiunilor, a conturilor plătite cu întârziere, a fixațiilor fără leac. Orice prilej e bun pentru a-ți vărsa năduful, nervii. Vorba aceea, morții cu morții, viii cu viii. În acest film coral, magistral orchestrat de Cristi Puiu, pus în mișcare cu inteligență, cu pasiune de toți actorii, nici discuțiile mai înalte, între tinerii școliți ai numerosului clan, despre evenimente politice, cutremure internaționale, recente sau trecute (11 septembrie, atacul de la Charlie Hebdo), nu duc nicăieri. Intoleranță pe toată linia, fiecare își apără măreția, știința, cu excepția fratelui mai mare, medic, abia venit din străinătate, Lary, observator adeseori ironic, uneori derutat în fața spectacolului în care pioșenia se lasă devorată de derizoriu. Nu de puține ori, camera îl surprinde departe de ceilalți, oarecum uitat într-un spațiu neutru, de trecere, în hol, ca și cum nu ar mai avea loc acolo unde totul clocotește, trepidează de jocul savant al ușilor care se tot deschid și închid. Camera (Barbu Bălășoiu) trece cu febrilitate, uneori amețitor de la una la alta, caută tot timpul. Nicio ușă nu este lăsată întredeschisă fără rost, zărim în fugă un chip, auzim o replică. Puiu practică un fel de cultură intensivă a spațiului. Mi-am păstrat, și la o a doua vizionare, tentația trimiterii la o capodoperă, animația cineastului polonez Zbigniew Rybczynski, Tango (Oscar 1982) ale cărui personaje, o cohortă, forfecau ecranul tot ieșind și intrând. Sentimentul este unul al prizonieratului, al închisorii, în care ușile ar putea promite o iluzorie eliberare din claustrare, în înghesuiala inerentă unui mic apartament dintr-un fost bloc ceaușist. Când, într-un târziu, protagonistul vrea să plângă, refugiul va fi afară, cu toată nebunia și insecuritatea străzii. Ca un preludiu al viitoarei sarabande, secvența inaugurală nu are nimic din, să zicem, reculegerea presupusă de pregătirea participării la un parastas. Soția lui Lary (Cătălina Moga) cicălitoare, arțăgoasă, îl tot bate la cap, motivul fiind unul pueril, vag țopesc: rochia de Albă ca Zăpada, cumpărată fetiței lor, nu este nimerită, s-ar putea să nu reziste comparației cu altele, ale colegelor, și tevatura e gata. Aici, ca și de atâtea alte atâtea ori, Cristi Puiu decortichează, cu cerbicie unică, lunecoasă, miezul mediocrității, al stupizeniei și indiferenței umane. Este limpede că femeii numai de parastasul fostului socru nu-i arde, gândurile ei sunt la o vacanță exotică, undeva prin Tailanda sau, ceva mai realist vorbind, la un drum imediat, la Carrefour (cu accent pe a), până vine popa. Odată intrați în casă cu cei doi, ne întrebăm: de fapt, cui îi arde de cuvenita pomenire? Poate văduvei (Dana Dogaru) care leagă liniștită batistele de lumânările rituale, dar și asta până nu coboară la cele lumești. Nu se poate îndura să nu întrebe, deloc tandră, cât costă bicicleta medicală adusă cadou de Lary. Sau să încondeieze o noră: "e proastă ca maică-sa". Pe prietena croată a unei nepoate, din "drogată" nu o scoate. Fiecare - presupus mesean - turuie despre ce-l doare. Un frate, (Bogdan Dumitrache) are o teorie a fricii, tocmai el, militar de profesie. Nedoritul cumnat Toni (Sorin Medeleni) revendică dreptul de a nu fi marginalizat de familia nevestei, se mulțumește, umil, cu un loc pe un scăunel. Se plânge în film, dar, cu o excepție, nu din pricini cuvioase, cum ar fi amintirea celui mort. Femeile au, cum se spune, lacrimile ușoare. Oricât ar trebălui, o tânără nu-și poate opri șuvoiul lacrimogen din prea multă excitație politică, este furioasă pe bătrâna comunistă (Tatiana Iekel), mândră de căciula ei de vulpe și de convingerea în justețea unui regim "care a dat tuturor case, școli" etc. Fragilizată, în aparență, de vârstă, femeia se arată osoasă, îndârjită, bine antrenată activistic, are replica pregătită în fața oricărei contraziceri. Campioana suspinelor umezite este, însă, Ofelia (Ana Ciontea) sora nevestei răposatului. Se smiorcăie mai tot timpul și, o bună parte din film, o vedem stând pe marginea patului, cu spatele la ceilalți. Ai crede din pudoare, până când, odată cu intrarea în scenă a nepoftitului ei soț, venit să o ia acasă, se dezlănțuie. O revărsare de injurii, de amănunte conjugale intime ("toată viața mi-a reproșat că nu știu să fac sex oral"), un inventar al amantelor bărbatului, cu nume, prenume și localizări ("aia de la Băile Căciulata"), întrerupte doar de hohotele femeii pe a cărei ingenuitate puteai să juri. Există, însă, - aminteam - și câteva lacrimi iscate de o autentică tristețe, a fratelui cel mare, Lary. Le-a ținut departe de agitația dezarticulată, de
măcinatul vorbelor din casă. Poate că cei de acolo nici nu meritau clipa de sinceritate a unui fiu care își amintește o insolită întâmplare din copilărie, cu mezinul și cu tatăl lor. În tot acest timp, ceremonialul parastasului continuă cu opintiri, chiar după îndelung așteptata sosire a preotului. De câteva ori se anunță așezarea la masă ("Vă dau masa", spune, de fapt, mama clanului), lumea mârâie de foame, dar ar mai fi un hop: costumul cumpărat pentru a fi purtat, la vedere, de un bărbat mai tânăr, conform unei tradiții regionale, se dovedește cu câteva numere mai mare. Câteva pense rezolvă situația, dar, după atâta așteptare, tot ritualul regizat de văduvă pare o încropire ridicolă. Băiatul rostește stângaci, ca o binevoitoare fantomă a mortului, "Bine v-am găsit", iar cei de față îngână un 
"Bine ai venit". Nicio solemnitate, nicio înfiorare, doar un zâmbet abia schițat  al lui Lary și un soi de stânjeneală generală. Până la urmă, familia nu va apuca să stea, reunită la aceeași masă, atât de invocată de-a lungul filmului ("în curând, ne așezăm la masă", ... "am pus aperitivele"... "nu mâncăm și noi odată, mi-e foame"..."sarmalele sunt gata"?...) O umanitate până atunci vorbăreață - chiar și popa, la plecare, mai stă să zică o pildă, în buza liftului - a obosit, s-a lehamisit de tot, și de parastas, și de trăncănit. Parcă aud  neîndurătoarea sentință a lui Pintilie din De ce trag clopotele, Mitică? "Lasă-i să moară proști", chiar dacă cinismul lui Cristi Puiu nu este atât de smolit. Măcar frații mai pot întârzia în jurul bucatelor. În sfârșit, au parte de mult doritele sarmale, cinstite cu o porție bună de râs eliberator. Cel puțin în această etapă a creației sale, bine instalat în acea zonă a realismului luată în stăpânire, cineastul - departe de a bate pasul pe loc - forează tot mai adânc. Undeva, la un capăt numit Sieranevada fascinant, spectacolul vieții care se scurge printre degete, tocată, mărunțită de incapacitatea noastră, a oamenilor, de a-i pricepe înțelesurile, dincolo de întâmplările cotidianului.
 
 
 
 
 
(25.09.2016)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristi puiu, cronica de film sieranevada, magda mihailescu, sieranevada film, sieranevada film review

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu