REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Astă seară dansăm în familie” – Nu mă mai uit înapoi


— De ce nu discutaţi mai bine cu regizorul? Eu nu prea ştiu să dau interviuri...
     Fac film de vreo 10 ani, în general comedii şi, din când în când, câte un rol aşa-numit de dramă, dar niciodată prea profundă. Accept cu uşurinţă şi plăcere un rol de comedie, în schimb nu ţin să joc vreodată într-un film cu adevărat dramatic.
     Succesul meu la public se datoreşte, cred, faptului că am jucat totdeauna aşa ca să-mi placă mie, fiindu-mi primul spectator şi cel dintâi critic. Filmul însă nu-mi place decât după ce simt reacţia publicului. Mă întristez şi mă bucur odată cu el, mă critic din nou împreună cu el, şi mă accept, în cele din urmă.
     Unii ies din ei înşişi şi se strâmbă atât de frumos, încât provoacă râsul publicului. Eu nu ştiu să mă strâmb frumos. Nu sunt frumos şi nici strâmbătura mea n-ar putea fi frumoasă. De fapt, am uneori impresia că nu fac nimic pentru a fi comic. Râd homeric la filmele lui Louis de Funès, dar n-aş putea niciodată să fiu ca el. N-aş putea niciodată să fiu ca Puiu Călinescu.
     Sunt un actor comic de gest, de situaţie, şi trăiesc fiecare moment cu intensitate.
     Cu Astă seară dansăm în familie îmi îmbogăţesc gama comică. N-am mai făcut aşa ceva. E un comic mai fin, nu de salon, ci mai degrabă de anticameră, de... covor de iută. Oricum, nu e comicul de cameră căptuşită cu scândură a lui Făniţă din Un surâs în plină vară. Astă seară... este un film constituit în întregime din situaţii comice puse cap la cap. Fără voia noastră, suntem supuşi acestor situaţii gata create. Ne mişcăm doar în limitele lor, le dăm siluetă.
     Îmi place să fac ceea ce fac. Mă joc, tot timpul mă joc, eu cu mine însumi. Iar după fiecare filmare râd sau mă întristez. Stiţi, actorul se gândeşte tot timpul Ia rolul pe care-I lucrează. Fie că eşti acasă, pe stradă, în pat înainte de a adormi, te gândeşti, încerci să-ţi lipeşti fiecare mişcare de personaj, să-ţi construieşti imaginea fiecărei secvenţe. Se întâmplă uneori, ca la un film întreg, gândurile să nu-ţi coincidă cu cele ale regizorului. Şi atunci ţi se face frică de fiecare lucru pe care l-ai gândit şi nu te mai bucuri, şi nu te mai joci. De asta mă înţeleg cu Geo Saizescu şi aş face film cu el fără să obosesc la nesfârşit: pentru că gândul pe care mi l-am format acasă despre secvenţa de mâine coincide, de cele mai multe ori, cu gândul lui. Există o continuă luptă de întrebări între regizor şi actor, până când se ajunge, să spunem, la o mulţumire dublă.
     Nu sunt un executant pur şi simplu. Mă interesează tot. De asta nici nu suport semnele cu cretă sau alte indicaţii de acest soi; am impresia că devin un cuier portabil.
     Îmi place foarte mult meseria asta, şi cred că altceva n-aş putea să fac tot atât de bine. A venit peste mine ca un potop. Ce e drept, n-am visat să joc de la 3 ani. Nici de la 5, nici de la 14. Dar la 19 ani m-am hotărât şi de atunci nu m-am mai uitat înapoi...
 
(Cinema nr. 12, decembrie 1971)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: asta seara dansam in familie film, confesiune, geo saizescu, sebastian papaiani

Opinii: